Cu totul binecuvântată ne apare săptămâna acesta. Șapte zile care umplu o Vineri ori Șapte Vineri de aducere aminte a Răstignirii. Suntem dinaintea unei pedagogii a crucii prin aducere aminte cum nu deseori ni se descoperă dinaintea sufletului. Condacul Canonului Utreniei ne descoperă modul în care Biserica ne propune să gândim la slava Crucii înaintea Crucii ca la slavă a Învierii celei dinaintea Învierii. Crucea ne apare ca un Munte al Schimbării la Față, o tainică memorie a Luminii Învierii celei dinainte de Înviere: „Nu mai păzește sabia cea de văpaie ușa Edenului; că minunată stingere s-a făcut văpăii prin lemnul Crucii; acul (boldul) morții și biruința iadului s-au alungat; că de față ai stat, Mântuitorul meu, strigând celor din iad: Intrați iarăși în Rai!”. Și ca să întregească propunerea aceasta de înțelegere, Părinții au consemnat în Icosul Utreniei: „Trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota: două tâlharilor, și una Dătătorului de viață, pe care a văzut-o iadul și a zis celor de jos: O, slugile mele și puterile mele, cine este Cel ce a înfipt piron în inima mea? Cu suliță de lemn m-a împuns fără veste și mă rup. La cele dinlăuntru ale mele mă doare, pântecele meu se chinuiește, simțirile-mi tulbură duhul; și mă silesc a lepăda din mine pe Adam și pe cei din Adam, care îmi sunt dați prin lemn; că lemnul iarăși îi duce în rai”. Iadul vorbind de durerile sale este, de departe, cea mai impresionantă imagine asupra neputinței răului din câte poate izvodi mintea omului. 

O săptămână poartă cu sine cheia acestei chinuiri: Crucea! Ea vine drept o înălțare a tăcerii morții la limita tăieturii dintre duh și iad, împlinind tainica răzbunare – prin Cruce – a neamului lui Adam. Dacă privim și citim atenți textul, vedem opoziția între boldul morții și sulița de lemn ce zdrobește coasta iadului. Boldul bont al celei căreia i s-a furat puterea și coasta învinețită de disperare a iadului. Sabia ce păzea Edenul se stinge prin lemn și crucea suliță-lemn omoară moartea ce-și serba biruința cu apa neagră a fricii de iad. Lemnul pomului cunoașterii e răzbunat de lemnul Vieții veșnice, Crucea înflorită în coasta Golgotei. Apele Edenului ce răcoreau odinioară Grădina ce ținea în mijloc cei doi pomi de a căror gustare, prin poruncă, Adam și Eva fuseseră legați sunt limpezite prin Sângele Trupului Dumnezeu-Omului. Prin ridicarea Crucii se dezleagă puterea Liturghiei în lume, se smulge iadului masca puterii și i se arată hidoșenia neputinței prin care subjugase firea umană. Șarpele ispitirii este lovit peste creștet cu lăstarul toiagului lui Aaron, crucea Pătimirii. 

Nu sunt cuvinte suficiente pentru a reține pe retina înțelegerii modul în care iadul e zdrobit. Lemnul Crucii este lemnul aprinderii rugului celui nestins în care se arde de-a pururi Mielul de jertfă. Iar jertfa aceea prelinge grăsimea sa peste piatra seacă și plină de ecourile suferinței din care se alcătuiește iadul. Și o aprinde, o sfărâmă în focul Duhului Sfânt. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur amintește că, prin Crucea Sa, Hristos-Domnul nu deschide iadul, ci îl sfărâmă. Pentru că orice deschidere are iarăși închidere pe când, tot ce a dărâmat Creatorul, nicio creatură nu poate restaura. Iadul moare cu moartea morții. Și numai încăpățânarea noastră în a fi răi ne aduce în stadiul de muribunzi ai nimicului. 

Frumusețea deplină a textului este dată, însă, de porunca strigată de Hristos de pe creasta de lumină a pragului Raiului celui deschis: Intrați iarăși în Rai! Poporul a înțeles deplin acesta printr-un gest de intimitate liturgică pe care nu avem voie să-l uităm. În Vinerea mare – preînchipuită de fiece vineri din an, dar mai ales de vinerea din săptămâna aceasta care amintește de darurile Crucii – îndată după Prohodul Mântuitorului oamenii ies la iveala urdinișului de lumină al cimitirului. Poartă în căușul palmelor, la mormintele celor dragi și uneori chiar ale necunoscuților pe care nu mai are cine-i pomeni, geana de lumină a lumânării ce au purtat la cântarea tainei coborârii la iad și a ivirii, printre lacrimi de nădejde, a ivirii Învierii. Dar zăbranicul morții nu poate ascunde în întregime continentul celor ce-și așteaptă Învierea ascunși în taina gliei. Din coasta de tristețe a morții izvorăște imaginea acesta a morților – căutați cu lumină. Iar ei surâd din candele, cu surâsul celor care știu că în cele mai de jos ale pământului Domnul Hristos calcă asemenea unui Împărat. 

Biruința fricii de iad și moarte. Hristos strigă: Intrați iarăși în Rai! De ce insistăm să alunecăm în hăurile iadului? De ce preferăm peisajul văii morții livezii înflorite cu lumină a Raiului? Uneori avem răspunsul. De cele mai multe ori, nu. E incredibil cum iadul, văzând Crucea Dătătorului de viață, își simte moartea. El moare moartea lui pentru că Hristos moare moartea noastră. Nu e o „ucidere” a iadului, ci reducerea lui la nimic. Nimicul ca o zgură nătângă a neființei – vai, cum ne mai place să spunem că unul dintre noi „a trecut în neființă” uitând că astfel îl condamnăm la tainițele hămesite ale iadului în ruine – nu poate fi nesfârșit. Fără de limită este numai Iubirea, iubirea care palpită în lemnul cel din Cruce care duce oamenii în rai.

Suntem în vinerea care ne aduce aminte de porunca Mântuitorului prin care confirmă Învierea Sa din morți: Intrați iarăși în Rai! Numai Înviat putea chema la trecerea prin pustia vieții pentru a descoperi veșnicia ca un Iordan care urcă muntele. Muntele Fericirilor. Prag de cuvinte și porunci rodind în Cruce. Omul e făcut pentru Rai pentru că e făcut ca să își măsoare veșnicia prin Cruce. Să intrăm, dar, în Rai prin poarta-cruce, tainica boltă de cer din pragul de pământ al Golgotei. Să intrăm, dar, în Rai! Iadul nu ne mai încape între ziduri pentru să Hristos le dărâmă. Să fim Rai!