Purtarea crucii proprii

Cuvinte duhovnicești

Purtarea crucii proprii

Fiecare dintre noi are crucea sa. Aceasta este alcătuită din tot ce nelinişteşte şi apasă duhul nostru, din tot ce sfâşie inima noastră pe drumul nostru drept către Dumnezeu, în toate zilele vieţii noastre.

Fiecare dintre noi are crucea sa. Aceasta este alcătuită din tot ce nelinişteşte şi apasă duhul nostru, din tot ce sfâşie inima noastră pe drumul nostru drept către Dumnezeu, în toate zilele vieţii noastre.

Primul capăt al acestei cruci este alcătuit din neputinţele firii noastre şi din reaua orientare a puterilor ei, cum ar fi: miopia minţii şi imaturitatea concepţiilor, lipsa energiei volitive şi nemişcarea voinţei către faptele datoriei, moleşeala simţurilor şi înclinarea lor către cele necuvenite, iar mai ales odraslele cumplite ale egoismului nostru: armatele patimilor şi poftele de tot felul ale trupului.

Cel de-al doilea capăt al crucii noastre este alcătuit din toate ostenelile şi neplăcerile vieţii. Noi căutăm îndestulare, relaţii bune cu toţi şi un curs favorabil al treburilor noastre, dar în toate aceste laturi ale vieţii noastre se petrece mereu câte o neorânduială supărătoare, iar câteodată chiar aducătoare de mari necazuri. Dorind să scăpăm de neplăceri, ne luptăm cu potrivniciile şi ne târâm viaţa aşa cum merge cineva prin mărăciniş; căpătând tot timpul zgârieturi. Aceasta este crucea vieţii.

Cel de-al treilea fel de cruce este alcătuit din ostenelile purtate în vederea împlinirii îndatoririlor noastre. Fiecare dintre noi îşi are îndatoririle proprii, fiecare îndatorire îşi are propria sferă de îndeletniciri, fiecare treabă cere osteneală şi răbdare pentru  o duce la capăt în acel duh, în acea rânduială şi plinătate care alcătuiesc esenţa ei, biruind toate piedicile care sunt inevitabil legate de ea. Aşadar, orice treabă pe care suntem datori s-o facem este o povară, iar toate treburile împreună jugul deloc uşor al datoriei, pe care îl purtăm şi suntem datori să îl purtăm până la mormânt. Aceasta este crucea slujirii Domnului, societăţii, şi aproapelui.

Nu este nimeni pe lumea asta care să nu ducă povara acestor cruci, altfel spus a crucii sale cu întreită alcătuire – însă unii duc această cruce spre propria mântuire, alţii spre propria pierzare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 84-85)

Citește despre: