„Poți trăi în două moduri“ spunea Einstein „poți trăi ca și cum nu ar exista minuni sau poți trăi ca și cum totul este o minune“.

Trecem pe lângă un tramvai și încercăm să ne ferim privirea pentru că e tot vagonul ăla vechi de nu mai știu câți ani. Dar câte lucruri demne de minunare nu ascunde tărăboanța aia cu pantograf? Trenul acela galben fără cai. Câți electroni fug din calea câmpului magnetic prin fiecare spiră ca să-l facă să se miște? Și dacă i-am număra și le-am știi numărul exact, am înțelege de ce se tem și ce anume iubesc acei electroni?

Treceam prin Grădina Botanică din Iași și citeam o poezie pusă cu tâlc acolo. Ca o mustrare, ca o adiere pe umăr care vrea să te facă să te întorci fără să te sperie sau să te supere. Zicea așa poezia:
„Nu treceți plini de voi pe lângă floare
Umbrind cu-a gândurilor nori.
Ci inima umplându-vă de soare
Să bat-alături inimii din flori.“
Nu îmi mai amintesc numele autorului și în ultimul timp au scos panoul pe care era scrisă poezia așa că nu pot da mai multe detalii. Știu doar că mi-a plăcut și am reținut-o de prima dată când am văzut-o acum vreo 14 ani.

Trecem pe lângă nespălatul ăla care nu știe decât să ceară și să fure deși e în putere și bun de muncă. Și totuși e om ca și mine și e om ca și Einstein. Ce minune ne face atât de diferiți? Creierul? Educația? Societatea multilateral subdezvoltată în care trăim? Sigur? Oare?

Trecem pe lângă blocul nou care a fost început acum 5 ani și încă nu este gata. Dar câte lucruri minunate putem vedea în adunarea de schele și de plase de protecție, în pilonii de beton și planșeele care parcă le împart în niște bețe de chibrit uriașe. Cum pot varul, nisipul și cimentul să facă un amestec atât de puternic în jurul unor vergele de fier? Cum se transformă hidroxidul de calciu în carbonat de calciu care în timp poate ajunge la o duritate extraordinară? Da, reacția chimică este simplă, dar... cum?

Am văzut mulți tineri care fac eforturi să-și trezească puterea de a se minuna. Se apucă de fotografie ca să învețe să stea să asculte, pentru că fotografia este ascultarea cu ochiul, nu-i așa? Se apucă de scris poezii sau proză pentru ca să învețe să deosebească mirosurile, pentru că scrisul este mirosirea cu pana. Se apucă de dans ca să învețe să vadă pentru că dansul poate deveni vederea cu inima. Tot ceea ce facem cu pasiune ne învață să stăm și să ne minunăm de ceea ce este în jurul nostru. Și când spun pasiune nu mă refer la înfierbântarea din partea de jos ci la lucrul făcut cu dragoste.

În adolescență, cei mai mulți oameni sunt revoluționari. Ne doare uneori la modul fizic indiferența lumii în care trăim. Ne doare că atât de mulți oameni renunță la idealuri, renunță la luptă. Și mulți ajungem să ne rodăm, să intrăm în fluviul imens care se numește societate și să ne cioplim după cum ni se cere ca să fim conformi cu standardele pentru oameni. Devenim cetățeni. „Adevăratele înfrângeri, sunt renunțările la vis“ spunea Radu Gyr în „Îndemn la luptă“. Există oameni care nu vor să renunțe la vis, nu vor să renunțe la a face lucruri din pasiune, nu vor să fie încadrați în tipare. Pe măsură ce îmbătrânim considerăm că a învăța și a face diverse lucruri este a celor tineri iar nouă ne-a trecut timpul. O scuză ieftină pentru a ne opri mintea din mirare. O scuză ca să nu mai căutăm ce este important, frumos și adevărat, în schimbul acceptării a ceea ce ne este spus că este important, frumos și adevărat.

De aceea călugării atunci când sunt tunși în cinul monahal, se consideră că au murit. Ca să poată să o ia de la moarte din nou către copilărie nerenunțând la înțelepciune, renunțând doar la răutate. Ca să se facă înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii. Ca să ajungă bătrâni frumoși (kalos gheros). Doar copiii sunt frumoși, bătrânii sunt plini de riduri și de greutăți. Doar un bătrân la minte cu inimă de copil va fi un călugăr adevărat. Și din nou aduc Patericul pe masă care spune că un singur lucru vrea Dumnezeu de la noi, inimă curată. Toate astea nu se limitează doar la călugări pentru că așa cum spuneam și altă dată, nu avem două Evanghelii. Toți avem aceeași măsură de împlinit.

Liniștea pe care o caută călugărul nu se referă la a nu vedea minunile din jur ci la a ajunge la starea în care stai și vezi lucrurile așa cum sunt și nu așa cum par. A vedea dincolo de spoială. Este o povestire în Pateric la cuvinte despre fără de grijă unde se dă ca pildă de liniștire un pahar cu apă de baltă. Apa de baltă este tulbure, evident dar dacă este lăsată puțin să se liniștească, devine limpede. Măcar ca exercițiu poate ar trebui să ne punem pe ușă din când în când în loc de „nu deranjați“ ceva de genul „Nu tulburați apa. Mă liniștesc. Mă minunez.“