Învierea Mântuitorului Hristos este evenimentul care a zguduit din temelii întreaga istorie a umanităţii, afectând cu har nu numai viitorul lumii ci şi trecutul ei, orientându-le către cer şi dăruindu-le sens veşnic.

Toate cele petrecute în Vechiul Testament au acum o inteligibilitate nouă, fascinantă şi mântuitoare, toate durerile şi bucuriile lumii vechi au fost părţi dintr-o simfonie a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, toată înţelepciunea pământului, aparent diversă şi dispersă, avea un scop, acela de a vesti întruparea lui Dumnezeu.

În referatul Învierii, vedem o sumă de paradoxuri care sfărâmă orice prejudecată lumească, anulează orice previzibilitate umană şi instaurează eonul luminii dumnezeieşti care se revarsă peste univers.

Un aspect, deloc de neglijat, al acestui cutremur ontologic suprem este prezenţa femeilor mironosiţe lângă mormânt, râvna lor de a unge trupul Celui răstignit, dorul lor de a-L vedea pe Cel ce înviază morţii şi acum zace mort.

Tot ce ştiam despre genul feminin, idiosincraziile umane despre slăbiciunea femeii, despre versatilitatea ei, despre domnia fricii în mintea feminină, toată structurarea patriarhală a lumii în bărbaţi puternici şi femei slabe, se năruie. O lume în care războaiele, violenţa, domnia tiranică, subjugarea şi dominaţia, silnicia şi averea, erau în stare de supremaţie, îşi vede secate izvoarele înteligibile prin stăruinţa unor femei mironosiţe care trec peste frica de noapte, peste frica de gărzile imperiale şi peste orice motivaţie omenească, pentru a ajunge la mormântul lui Hristos.

De unde această putere, în timp ce Apostolii care priviseră Schimbarea la Faţă, morţii ridicându-se din sicrie, surzii auzind şi orbii strigându-şi bucuria vederii, zăceau bolnavi de frică şi deznădejde încuiaţi bine îndărătul uşilor?

Femeia experiază încă din primii ani de viaţă o lume care îi e deseori străină. În timp ce creşte, fetiţa trebuie să îşi recunoască inferioritatea în ceea ce priveşte puterea fizică, într-o lume dominată de bărbaţi. Mai târziu, umilinţa ia forma fricii de necunoscut, de întuneric, de bărbaţi suspecţi pe stradă, de viol. Femeia înţelege atracţia pe care o exercită asupra regnului masculin şi începe să selecteze pricinile şi ocaziile în care poate fi pusă în inferioritate. Femeile evită colţurile întunecate, noaptea, singurătatea, necunoscutul, tocmai din această frică.

Aici, însă, la marginea gropii, femeile calcă în picioare frica şi durerea de a-L vedea mort pe Învăţătorul, deruta şi neînţelegerea, cu singurul scop de a-L vedea pe Hristos şi a-I unge trupul preacurat cu aromate.

Izvorul unei asemenea puteri stă în puterea dătătoare de viaţă a femeii. Femeia primeşte darul vieţii în interioritatea ei, izvorăşte viaţa din pântece, percepe lumina din interior prin iubire, simte cum creşte bebeluşul în ea, îşi dăruieşte trupul ca hrană pentru prunc, devine matrice a naşterii de viaţă. Pentru ea embrionul nu e o anexă a existenţei şi raţiunea însăşi a existenţei ei. Această putere este mai mare decât a oricărei armate, e puterea de a da viaţă din iubirea ta şi de a o priveghea în creşterea ei. Nimic nu e mai puternic pe pământ. Imperiile s-au prăbuşit şi s-au prefăcut în ţărână, însă mamele tăcute, izvorâtoare de prunci au biruit toate puterile acestei lumi. Şi aceasta pentru că puterea de a naşte este dăruită de Născătorul lumilor şi al universului, care în smerenia Sa, îşi impregnează iubirea izvorâtoare de viaţă în oameni. Spre exemplu, românii din Ardeal, dominaţi şi subjugaţi timp de 1000 de ani pe pământul părinţilor lor, au răbdat şi au biruit. Doi vectori ai lui Dumnezeu au contribuit la aceasta: credinţa puternică în Dumnezeu care sfărâmă orice convenţie terestră, şi durerea mamelor născătoare de prunci, care au păstrat neamul rugându-se şi născând.

Prezenţa femeilor la mormântul care izvorăşte viaţă este temeiul unei noi viziuni a istoriei. Aceea în care nimic pământesc nu are dreptul şi nu poate opri revărsarea de har a Învierii. Forţa infinită a iubirii lui Dumnezeu se transmite la oamenii născători de viaţă şi anulează orice program infernal. Naşterea de prunci este prolegomena şi antrenamentul nostru pentru rai. Fineţea şi gingăşia femeii sunt proorocii ale stăruinţei în iubire, fidelitate şi naştere. Orice convenţie a acestei lumi, impusă de stăpânire, tradiţie sau obişuinţă, trebuie să piară în faţa valului de iubire al lui Dumnezeu care mătură toată putreziciunea lumii şi o umple de înviere.