#QuoVadis2024 | Hadži-Aleksandar Đjurović, despre filmul „O Cruce în pustie. Sfânta Cuvioasă Parascheva”: „M-am simțit binecuvântat să filmez această proiecție”
Regizorul sârb Hadži-Aleksandar Đjurović, prezent la Festivalul Internațional de Film „Quo Vadis” cu trei producții apreciate — „O cruce în pustie. Sfânta Parascheva”, „Doar iubirea ne poate salva” și „După cântatul cocoșului” — a oferit un scurt interviu în care a discutat provocările și momentele marcante din timpul filmărilor peliculei „O cruce în pustie. Sfânta Parascheva”.
În cadrul proiecției de la Ateneul din Iași de vineri, 8 noiembrie, regizorul ne-a împărtășit detalii semnificative despre modul în care producția filmului a luat naștere. Filmul ne invită să o urmărim pe Sfânta Parascheva în călătoria ei spre Constantinopol, când traversează deșertul iordanian în secolul al XI-lea. Condusă de o dorință de nezdruncinat de a trăi ca pustnic, ea se confruntă cu o serie de provocări de-a lungul drumului său anevoios.
Cum vă simțiți să fiți aici, în cadrul festivalului, dar mai ales acasă, în orașul Sfintei Parascheva?
Am vizitat Iașul de cinci ori până acum. Prima dată a fost în 2008, înainte de a începe filmările, apoi am revenit în timpul producției și de mai multe ori după aceea. Am venit să mulțumesc pentru ajutorul primit și pentru că am reușit să finalizez acest proiect. De fiecare dată m-am simțit binecuvântat.”
Cum v-ați simțit în perioada în care ați filmat această producție? A fost un proces care v-a adus noi descoperiri, provocări sau momente memorabile?
Pe durata filmărilor, am simțit în mod profund prezența Sfintei Parascheva. Obstacolele care păreau inițial complexe s-au rezolvat aproape ca prin minune, fără efort sau stres. Chiar și scrierea scenariului, de obicei un proces îndelungat, s-a finalizat neașteptat de repede, în doar două săptămâni, într-o armonie perfectă. Reflectând asupra întregii experiențe, am ajuns să cred că acesta nu este cu adevărat filmul meu; mai degrabă, simt că este lucrarea ei, iar eu am fost doar un instrument, urmând parcă instrucțiunile care îmi erau insuflate.”
Ce v-a făcut să simțiți că Milena, protagonista filmului, era alegerea potrivită pentru acest rol?”
Alegerea Milenei pentru rolul principal a fost, de fapt, unul dintre micile miracole ale acestei producții. Am simțit imediat că este cea potrivită, fără să fie nevoie de alte căutări. De fapt, ea a fost prima și singura persoană care a susținut castingul. Mi-o aminteam dintr-un film din 2009, în care a avut o interpretare memorabilă. Discutând cu mama, coautor al scenariului, am întrebat-o dacă își amintește de ea și ce părere are. Mama a fost de acord, considerând că are o prezență specială, care ar aduce mult personajului. După ce i-am oferit rolul, am vorbit doar 15 minute și Milena a înțeles perfect direcția și profunzimea rolului, ca și cum ar fi fost predestinată pentru el.”
Cum a abordat Milena acest rol și ce a însemnat pentru ea să aducă personajul la viață?
După ce a fost aleasă pentru acest rol, Milena a venit singură la Iași pentru a primi binecuvântarea Sfintei Parascheva. Cred că acel moment a adus o transformare profundă în ea – a devenit mai înțelegătoare, mai deschisă la esența spiritualității. I-am spus că pentru a da viață acestui personaj trebuie să înțeleagă cu adevărat profunzimea și semnificația rolului, pentru că este ceva extrem de profund. Sunt convins că acum Milena înțelege pe deplin esența ortodoxiei și a creștinismului pe care îl întruchipează.
Ce considerați că ar trebui să învețe tinerii de astăzi din viața și exemplul Sfintei Parascheva?
Cred că cel mai important lucru pe care noile generații ar trebui să-l învețe din viața Sfintei Parascheva este iubirea profundă față de Dumnezeu, un exemplu de jertfă și smerenie. Oamenii de astăzi vorbesc adesea despre nevoia unui tratament diferit pentru tineri, despre faptul că lucrurile nu se mai aplică la fel ca în trecut, dar, în esență, totul rămâne la fel. Oamenii sunt la fel, și în adâncul sufletului, toți știm ce este bine. Sfânta Parascheva a trăit o experiență sufletească extrem de profundă în deșert, iar noi, în fiecare zi, trecem prin propriile noastre „deșerturi” personale. Este vorba despre dragostea față de Dumnezeu, o iubire neclintită, care poate ghida fiecare pas al nostru, indiferent de circumstanțe.