Părintele Ioan, preot slujitor la Mănăstirea Durău, ne-a spus o istorioară despre marea putere pe care o are rugăciunea:

Era o parohie foarte frumoasă, cu un preot bătrân minunat, era om sfânt și ducea o viață curată cu adevărat. Într-o zi, Dumnezeu l-a chemat la Sine. Toată parohia era în plângere. Iată că la un moment dat a trimis episcopul un preot nou, un tinerel. Ei, și acesta, desigur, ca tinerii, așa, mai zglobiu, mai pe biclicletă, mai fără reverendă, venea și se îmbrăca în biserică și sătenii spuneau: „Nu se poate, e imposibil!”.

După un timp, cu jalba-n băț, s-au dus la episcop. Vlădica i-a primit cu dragoste și le-a spus:

‒ Oo, de când vă așteptam! De ce a durat așa mult?

‒ Păi, ne-am gândit să nu vă supărăm.

‒ Nu, nu, nu, bine c-ați venit.

‒ Acuma, ce să facem? Uitați, Preasfinția voastră, cutare și cutare și cutare...

‒ Măi, o să vă spun ceva: Ăsta-i cel mai bun student al meu. Acolo l-am trimis, la voi.

‒ Cum, Preasfinția voastră?

‒ Da, măi, așa sunt vremurile acuma.

‒ Păi, noi ce să facem cu el?

‒ Cum ce să faceți? Învățați-l voi acum, că ați avut profesor bun pe bătrânul preot cutare.

Și ce-au făcut? S-au pus oamenii pe Liturghie, s-au pus oamenii pe rugăciune, pe metanii, și în șase luni de zile l-au schimbat pe preot, l-au făcut urmaș al predecesorului său în faptă și în purtări. Asta-i calea! Aveți o problemă în familie, aveți o grijă în sat, strângeți-vă ghem și rugați-vă și nu se poate ca Domnul să nu v-asculte rugăciunea. Că nu-i cuvânt de minciună sau de batjocură: Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.