Pentru a zugrăvi mai limpede tabloul căii noastre creştine, asemenea Părinţilor, vom alege metoda pildei.

Când ne uităm la un pom bătrân, de veacuri, care îşi înalţă coroana până în nouri, noi ştim că puterea rădăcinilor lui care se afundă în adânc trebuie să fie pe măsura dimensiunilor sale. Dacă rădăcinile lui nu ar pătrunde în întunecatele sânuri ale pământului, poate tot atât de adânc pe cât este de înaltă coroana; dacă întinderea rădăcinilor sale şi puterea lor nu ar fi pe măsura volumului şi greutăţii părţii văzute a copacului, ele nu ar putea nici să îl hrănească, nici să-l ţină în picioare: un vânt slab l-ar putea doborî.

Tot aşa şi în viaţa duhovnicească a omului. Dacă conştientizăm măreţia chemării noastre în Hristos, cu alte cuvinte, alegerea noastră în Sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu spre înfiere, iar aceasta mai înainte de zidirea lumii, atunci de aici noi nu ne vom înălţa în mândrie, ci cu adevărat ne vom smeri.

Mişcarea în jos, în întunericul cel din afară, este de neapărată trebuinţă nouă tuturor, pentru a ne ţine în adevăratul duh creştin. Ea se exprimă printr-o necontenită amintire a nimicniciei noastre dintru început, prin cea mai aspră osândire de sine în toate. Şi cu cât mai adânc se pogoară omul în osândirea de sine, cu atât mai mult îl înalţă Dumnezeu. „Zic vouă… că tot cela ce se înalţă pre sine smeri-se-va, iar cel ce se smereşte pre sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere de Părintele Rafail Noica, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 107)