Rânduiala punerii numelui celui nou-născut e prescrisă, după Molitfelnic, să se facă în ziua a opta după naştere. Pruncul ar trebui adus atunci la biserică şi, stând afară, înaintea uşilor bisericii sau în pronaos (deoarece pruncul nu este încă botezat şi îmbisericit), preotul îi citeşte o rânduială specială, alcătuită din următoarele: Binecuvântarea, rugăciunile începătoare, troparul zilei sau al hramului bisericii.

Apoi preotul îl binecuvântează pe prunc, făcându-i semnul Sfintei Cruci la frunte (pentru luminarea minţii şi a gândurilor), la gură (pentru sfinţirea cuvântului şi al suflării) şi la piept (pentru ferirea inimii de poftele şi de patimile trupeşti). După aceea, îi citeşte o molitfă pentru punerea numelui, care înseamnă un fel de pregătire pentru botez, dându-i numele, la cuvintele: „Să se însemneze lumina Feţei Tale peste robul Tău acesta...”.

Apoi preotul îl ia pe prunc în braţe şi face cu el semnul Sfintei Cruci spre uşile bisericii sau în faţa icoanei Maicii Domnului, în pronaos, cântând troparul şi condacul Întâmpinării Domnului şi face apolisul mic. În practică, în cele mai multe cazuri, rânduiala însemnării pruncului se face nu la opt zile după naştere, ci ori odată cu sfinţirea apei din prima zi, ori se amână, făcându-se chiar în ziua botezului.

Datina de a pune numele pruncului a opta zi după naştere e veche, fiind moştenită din Legea Veche, care orânduise această zi pentru curăţirea pruncilor evrei de sex bărbătesc, prin tăierea împrejur şi punerea numelui (Levitic 12, 3). Noi creştinii am păstrat-o, pentru că şi Mântuitorul Însuşi, supunându-Se rânduielii Legii, a fost tăiat împrejur a opta zi după naştere, când i s-a pus numele de Iisus (Luca 2, 21). Precum zice Simeon al Tesalonicului, într-această zi luăm numele pentru că a opta zi înseamnă înnoire şi pentru că şi Domnul a înviat în ziua a opta.

Numele care se dă pruncului, după tradiţia Ortodoxiei româneşti, este de obicei numele naşului sau al Sfântului zilei de naştere sau de botez, ori al altui sfânt, pe care părinţii îl aleg ca patron sau ocrotitor al copilului. E bine să se pună nume de sfinţi din calendarul ortodox sau din cele obişnuite în popor.

Sfântul al cărui nume îl purtăm este pentru noi nu numai un patron (ocrotitor sau păzitor), ci şi un model de urmat, un necurmat imbold spre vieţuire creştinească. Prin mijlocirea acestor sfinţi, noi strângem legăturile care ne împreună cu lumea spirituală. Nimic nu ne aminteşte aşa de bine de Biserica Cerească, precum numele ce-l purtăm. Mai ales pentru prunc, această legătură, care îl uneşte cu Biserica Cerească, este un dar nepreţuit. Totodată, numele de botez îl leagă pe noul născut de părinţii, moşii şi străbunii săi, integrându-l în comunitatea religioasă a Bisericii şi în cea naţională, a neamului din care face parte. Acest nume constituie şi un simbol sau un îndreptar de orientare în viaţă, deoarece la originea lor etimologică toate numele vechi de persoane derivă din substantive sau adjective şi au o semnificaţie morală, socială, religioasă etc. (de exemplu, Teodosie = darul lui Dumnezeu; Nicolae = biruitor de popoare; Gheorghe = lucrător de pământ, agricultor; Marian = om al mării, marinar etc.).

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 363-364)