Știu. Sunt mulți care chiar nu cred că, în sine, creștinismul este alta decât o sumă de metafore. Alții îl trec la exotisme filosofice. Parte chiar nu înțeleg, nu-i așa, cum oamenii inteligenți pot crede în Evanghelii. Nu e mai ușor să crezi în ufologi și SF-uri, semn al unei mari aristocrații intelectuale? Prezentat drept o religie retrogradă – nu ne spun în raport cărei științe în care ei cred cu obstinații vrednice de mai mult – creștinismul uimește sufletul curat, îl ține aproape de Dumnezeu și tainele vieții veșnice. Un text al Utreniei Sâmbetei acesteia Mari mă ține legat de ceea ce am scris: „Rănitu-s-a iadul, primind în inima sa  pe Cel ce S-a rănit în coastă cu sulița, și a suspinat topindu-se de focul cel dumnezeiesc, spre mântuirea noastră a celor ce cântăm: Izbăvitorule Dumnezeule, bine ești cuvântat” (Cântarea 7, 2). Ne-ar lua mult astăzi să scriem un cuvânt mai sintetic decât această mostră de poezie liturgică. Dincolo de plasticitatea sa, se simte un adevăr fundamental. Rostirea Bisericii vine din trăirea unui adevăr care nu se trece prin supărările ideologicului pentru a se înțepeni în sisteme de gândire redundantă asupra vieții. În fața morții, fiecare dintre noi nu mai poate schița norme de gândire străine de Înviere. Orice surplus de gând netocmit și gol te poartă în moarte ca într-un hău al uitării. Numai în Hristos există memorie și veșnicie. Și asta pentru că iadul e biruit de Mântuitorul. 

Când eram mic, la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șchei, Prohodul aducea lume multă, multă. Aveam senzația că oamenii se închinau Punerii în Mormânt cu seriozitatea unei înmormântări reale. Cum și era, în fapt. Și noi, cei mici, ne pierdeam gureșa bucurie în fața unei astfel de situații. Ai noștri, îngândurați și deseori fără să aibă ce pune pe masă, descopeream că duceau flori unui Necunoscut pe care Îl aveam în poze, numite icoane, cam toți pe acasă. Ceea ce uimea sufletul meu nu era tristețea lor, cât sincera simplitate a Celui ce-L cunoșteam din icoane. Sta întins, cuminte, ca un om adevărat purtând în locul cununii de spini o aură de lumină. În spatele mesei pe sub care treceam sta Crucea. Ca un pilon de foc într-o noapte înghețată de ură. Știam că din seara aceea totul se schimbă, măcar pentru un timp, și fără să mai cerem primeam mâncare aproape pe săturate. Și haine noi și pantofi. Și primeam florile atinse de Mormântul Lui să le punem în camerele noastre, să odihnească printre filele manualelor și cărților. Venea cu noi acasă. 

Nu știam eu că El rănește moartea și ne eliberează din moarte. Dar pricepeam, parcă an de an mai mult, că dincolo de a fi Mortul nostru, era Înviatul. Cel care schimba viețile alor noștri și viața noastră. Că poate schimba din interior sufletul nostru am aflat și mai târziu. Într-un moment de derută când gândul că numai El mi-a rămas a fost definitoriu. Și când El mi s-a dăruit de Prieten. Dar și acum cred că numai secundele acelea de grație prietenoasă cu liniștea simplității din malul mormântului Său acoperit cu flori – o, minunatele narcise galbene și albe ce prelungeau mâinile Sale peste buzele noastre însetate de răcoarea iubirii Lui – sunt fundamentale înțelegerii modului în care a învins iadul. L-a rănit cu Iubirea. L-a biruit cu Iubirea rodită din Pătimirea Sa.

Mi-e greu uneori, astăzi, să povestesc generațiilor care trec pe lângă mine altfel decât simplu taina biruirii iadului. Îl simt înfrânt. Îl simt camuflat în victorii ieftine care ne pot înspăimânta, dar îl văd învins. Prădat, cum des spune cântarea, prădat și biruit prin rânduiala odihnirii Sale în iad. Înghițit ca o momeală, Hristos vindecă de moarte pe toți cei cuprinși de aceasta. E un soi de „vomitiv” câtă vreme deseori cântarea ne aduce aminte cum iadul varsă pe toți cei din veac adormiți. Știu, poate nu e ce mai corect cuvânt dar este singurul prin care învățăm modul în care asumând Pătimirea Hristos ne deschide calea spre despătimire, asumând moartea noastră biruie pentru noi moartea. 

Mă întreb deseori: cum n-ai iubi un astfel  de Dumnezeu? Ce îi face pe unii să-L urască într-atât încât îi inventează – exact asemenea delatorilor din fața Sinedriului – păcate și spuse pe care El, Iubirea întrupată, nu le rostește și nici nu le gândește. Să fie lipsă de lectură a vieții Lui? Răutate? Repetabilitatea stupizeniilor pe seama Lui mă duc mereu cu gândul că atât a rămas iadului: urma puterii de altădată. Manifestată prin minciună și manipulare, prin cuvinte urâte și rostiri nătânge. Când privesc la melanjul de gândire propus ca formă de viețuire de către colportorii „mitologizării” creștinismului, am senzația reală a discuțiilor dintre farisei în seara dinaintea Învierii Sale. Erau mândri de ei? Se gândeau că L-au pus la punct? Că și-a mai aflat moartea unul ce-i încurcă? Nu știm. Știm doar că prin acesta erau vecini de gândire iadului pe care, prin Înviere, Hristos îl învinge. Prădându-l de sufletele ce-L așteptau. 

Coborârea la iad nu e o chestiune de curtoazie dumnezeiască. Pentru Hristos, iadul era văgăuna care-i ținea robi morții pe prietenii Săi. Și am învățat, în timp, cât de mult ține El la prietenii Săi. Și cum nu-i lasă batjocoră morții și iadului. Slujită pe fundul iadului golit de moarte, Liturghia Sâmbetei Mari confirmă. Hristos a Înviat! Pregătiți-vă să primiți Lumina!