Să stârpim din noi dragostea pământească, dragostea pătimașă față de frumusețea trupească, față de desfătări, de câștig material, de propriul nostru trup, de onoruri; să ne însuflețim de dragostea față de cer - patria noastră cea adevărată - de suflet - acest cetățean al cerului - de fapte bune; să urâm tot ce iubește trupul și să iubim toate cele pe care el le disprețuiește și de care se teme (de pildă, gândul la moarte și la judecată), să iubim sărăcia, pe cei bolnavi, pe cei în suferință. 

Când ești cuprins de vreo patimă, lasă-i pe cei din jur să râdă de tine și să-ți facă în ciudă; nu te supăra câtuși de puțin pe ei, fiindcă îți fac un bine. Răstignește-ți egoismul, recunoaște că nu ai dreptate și că inima ta trece printr-o rătăcire. Compătimește-i și deplânge-i cu amar pe cei ce iau în râs cuvintele și faptele credinței, evlaviei și adevărului, pe cei ce se împotrivesc binelui pe care îl faci sau ai vrea să îl faci spre folosul semenilor. Să te ferească Dumnezeu să te mânii pe ei, fiindcă sunt jalnici, vrednici de plâns. Slavă Ție, Doamne, Mântuitorul meu, Care prin rugăciunile mele m-ai izbăvit de tirania patimilor!                             

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, trad. de Boris Buzilă, Editura Sophia, București, 2005, p. 256)