Viața Sfântului Ioan de Kronstadt

Sfântul Ioan de Kronstadt a fost izvor al trezviei duhovnicești a poporului rus. El a arătat ce trebuie să fie preotul ortodox: iconom al milostivirii dumnezeiești printre oameni.

Ioan (Ivan) Ilici Sergheiev s-a născut la 19 octombrie 1829 într-o familie săracă din Sura, un sătuc din gubernia Arhanghelsk, aflată în extremitatea nordică a Rusiei. Tatăl său, care era paracliser, i-a sădit în inimă dragostea pentru biserică, pentru slujbe și rugăciune și l-a obișnuit să nu caute adăpost și mângâiere în încercări decât la Unul Dumnezeu. La școală, băiețelul avea mari greutăți la învățătură; dar, ca răspuns la rugăciunile lui fierbinți, Dumnezeu i-a risipit într-o noapte îngreunarea minții, după care a devenit un elev atât de strălucit, încât a obținut o bursă pentru a-și continua studiile la Academia Ecleziastică de la Sankt Petersburg. Ca student, îl interesau toate disciplinele științifice, citea mult, dar mai presus de toate căuta rugăciunea și slăvirea lui Dumnezeu în timpul plimbărilor singuratice în natură. La moartea tatălui său, a fost nevoit, pe lângă studii, să lucreze ca secretar, pentru a-și putea întreține familia. Greu încercat de sărăcie și de ispita deznădejdii, se lupta necontenit, având ca armă rugăciunea neîncetată, și cerea ca Dumnezeu să-i dea harul credinței și al bucuriei duhovnicești. Tristețea, va spune el mai târziu, este o apostazie și moartea inimii. loan considera că fiecare eveniment din viața sa e un semn de la Dumnezeu și de aceea, în urma unui vis, a acceptat să se căsătorească cu fiica protopresbiterului catedralei din Kronstadt. A renunțat astfel la planurile sale de a face misiune în îndepărtata Chină, pentru a deveni misionar în propria țară, în acest port militar din apropierea capitalei unde se aduna toată mizeria, nedreptatea socială și degradarea morală a unei societăți aflate pe marginea prăpastiei.

Încă din ziua nunții, loan i-a spus soției sale: „Liza, sunt destule familii fericite. Să ne punem, tu și cu mine, în slujba Domnului”. Până la sfârșitul vieții, ei au trăit în deplină curăție, numindu-se unul pe altul „frate” și „soră”. Hirotonit în ziua de 12 noiembrie 1855, părintele loan a pus ca temelie a slujirii sale cugetarea stăruitoare la Sfintele Scripturi, privegherea de noapte închinată Rugăciunii lui Iisus, și mai ales slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. „Sfânta Liturghie este, fără îndoială, slujirea cerului pe pământ, în timpul căreia Dumnezeu Însuși, în chip deosebit, nemijlocit și foarte personal, este și rămâne prezent printre oameni, fiind El Însuși Slujitorul nevăzut Care dăruiește și este dăruit. Nimic nu este mai măreț, mai sfânt, mai desăvârșit și de viață dătător decât Liturghia”, scria în jurnalul său, Viața mea în Hristos. Pentru el, toate activitățile preotului, chiar și păstorirea turmei sale, sunt o prelungire a tainei Liturghiei, a preoției lui Hristos, care desăvârșește mântuirea și sfințirea oamenilor în Biserică. Preotul este imaginea vie a lui Hristos, și de aceea, încă de la începutul slujirii sale, Părintele Ioan s-a străduit să ducă această prezență plină de lumină și de viață făcătoare a Iubitorului de oameni în cartierele cele mai sărace și rău famate. Intra în case, lua copiii în brațe și schimba inimile părinților prin cuvintele sale pline de o nemaivăzută dragoste și dulceață. Îngrijea bolnavii, prefăcând „patul lor de suferință în pat de bucurie prin mângâierea care vine din credință”. Făcea milostenie cu tot ce avea și se întorcea adesea acasă fără încălțăminte și fără haină. Mergea peste tot fără să judece, ca să se roage și să-L facă prezent pe Hristos. Cu mintea nedezlipită de la Domnul, el străbătea mulțimea care se strângea tot mai numeroasă în calea sa și, după cum soarele împrăștie lumina, așa răspândea și el buna mireasmă a lui Hristos și milostenia: binecuvântând pe unii, rugându-se pentru cererile altora și împărțind îndată cu stânga darurile pe care le primea dreapta (cf. Matei 6, 4). Purtarea sa i-a atras în curând defăimări și osândiri nedrepte din toate părțile. Era învinuit că și-a pierdut mințile, dar el își ducea mai departe lucrarea, bucurându-se mai degrabă că era astfel nedreptățit pentru iubirea de Hristos. În ciuda nenumăratelor greutăți, a reușit, datorită darurilor din ce în ce mai bogate pe care le primea, să întemeieze „Casa muncii”, un mare așezământ de binefacere, care avea biserică, școli, azile, ateliere și în care mii de nevoiași primeau nu doar ajutor material, ci își regăseau și demnitatea prin educație și viața în biserică. Timp de treizeci și doi de ani a adăugat activității pastorale și predarea în școli. Prefera mai degrabă educarea inimii decât acumularea de cunoștințe și pregătea copiii să primească harul lui Dumnezeu, sădindu-le simțul frumuseții universului și respectul pentru oameni, chipul lui Dumnezeu pe pământ.

Anii treceau și iubirea părintelui Ioan pentru toți oamenii creștea pe măsura răspândirii faimei sale dincolo de marginile orașului Kronstadt. „Preotul trebuie să simtă milă pentru lumea întreagă. Trebuie să se facă tuturor toate”, spunea el. Dumnezeu dăruia în schimb rugăciunii sale o putere extraordinară de a vindeca trupurile, de a întoarce la credință și de a mângâia sufletele îndurerate, arătându-i astfel ce lucrare trebuia să aibă: să fie stâlp viu de rugăciune și de mijlocire pentru toată lumea, să devină „păstor al întregii Rusii”. În a doua parte a vieții, s-a petrecut o schimbare în felul întâlnirii sale cu oamenii: nu mai era atât el cel care se deplasa să-i vadă pe cei în suferință, ci poporul rus iubitor de Hristos alerga la el în mulțimi fără număr. În fiecare zi soseau cu miile la Kronstadt ca să primească sfat și ajutor, ca să ceară părintelui să se roage pentru ei sau doar ca să-l vadă. Poșta a trebuit să deschidă un serviciu special pentru distribuirea teancurilor de scrisori, de telegrame și de mandate care veneau în fiecare zi pe numele lui. Cu acești bani, părintele Ioan hrănea mai bine de o mie de săraci și a întemeiat o mulțime de biserici și mănăstiri.

Sculat încă de la trei dimineața, mergea la biserica deja plină de lume pentru Utrenie. În momentul Proscomidiei, se aduceau prescuri în coșuri imense, însoțite de liste nesfârșite de nume. Părintele Ioan le lua în mâini și înălța o rugăciune fierbinte către Dumnezeu, ca și cum ar fi mijlocit pentru fiecare în parte. Slujirea Sfintei Liturghii de către el era un spectacol impresionant: stătea în fața altarului ca în fața scaunului Dumnezeului slavei, adresându-I-se pe un ton care înmuia până și inimile cele mai aspre, și se împărtășea întotdeauna cu fața scăldată în lacrimi. „Mor când nu slujesc Sfânta Liturghie”, spunea. în predicile sale înflăcărate, îi îndemna pe creștini la deasa împărtășanie, căci pe atunci oamenii se mulțumeau adesea să se împărtășească doar o dată pe an. Și pentru că nu putea spovedi pe fiecare în parte, credincioșii s-au întors de la sine la vechea rânduială a mărturisirii publice. Își spovedeau cu lacrimi toate păcatele dinaintea fraților lor, înainte să primească viață nouă de la Izvorul Bucuriei. Atât prin cuvânt, cât și prin purtare, Părintele Ioan avea harul de a le împărtăși celorlalți simțirea extraordinară a prezenței lui Hristos: „Iisus e respirația mea de fiecare clipă, mai presus decât aerul. E lumina mea mai presus decât orice lumină, hrana și băutura mea, îmbrăcămintea, mireasma, dulceața, tatăl și mama mea, o temelie mai tare decât pământul, pe care nimic n-o poate zdruncina și care mă poartă”. După Liturghie, care se termina pe la prânz, își petrecea restul zilei primind cererile de rugăciune, vizitându-și așezămintele, aducând credință, nădejde și bucurie celor deznădăjduiți. Nu se întorcea acasă decât noaptea târziu. În ciuda acestei activități istovitoare, nu-și îndepărta niciodată mintea de la rugăciune, căci, devenit dumnezeu prin har, faptele și cuvintele sale erau rugăciuni încărcate de energie dumnezeiască.

Spre sfârșitul vieții, a fost greu încercat de boală, dar a îndurat suferința cu blândețe, răbdare și rugăciuni de mulțumire. Cunoscându-și dinainte ceasul morții, a adormit în Domnul la 20 decembrie 1908, cinstit de întregul popor rus, de la oamenii cei mai săraci până la familia imperială. Trimis de Dumnezeu ca un nou proroc, Părintele Ioan de Kronstadt a fost izvor al trezviei duhovnicești a poporului rus aflat în pragul Revoluției. El a arătat ce trebuie să fie preotul ortodox: iconom al milostivirii dumnezeiești printre oameni.

(Ieromonahul Macarie de la Simonos PetraSinaxarul. Viețile sfinților. Volumul IV, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 264-268)

De la același autor

Ultimele din categorie