Când eram în facultate, la orele de lingvistică, învăţam despre funcţia denominativă sau referenţială a limbajului. De exemplu, cuvântul „munte” desemnează o realitate exterioară, obiectivă. Şi, dacă spun „Muntele are 1.200 de metri”, nu emit o opinie, ci un enunţ neutru-informativ.

Acelaşi statut ar trebui să îl aibă şi propoziţia: „Căsătoria este uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii” (DEX 2009). Până acum, familia şi căsătoria erau centrate pe o realitate obiectivă: relaţia bărbat-femeie şi procrearea şi creşterea copiilor.

Unii pretind azi că această definiţie trebuie extinsă pentru a include şi cuplurile de acelaşi sex şi, de aceea, propun redefinirea căsătoriei pe baza ideii de iubire. Iubirea nu poate fi discriminatorie, toţi au dreptul la ea, susţin aceştia.

Ce fac ei? O manipulare lingvistică şi conceptuală. Fac o scamatorie cu un cuvânt, căruia îi neagă funcţia referenţială, negând implicit şi realitatea socială pe care acesta o desemnează. Astfel, golesc termenul de conţinut şi îl înlocuiesc cu o semnificaţie relativă, pur subiectivă.

Dar să vedem care ar fi consecinţele. Dacă definim căsătoria în funcţie de iubire – noţiune subiectivă  şi schimbătoare, spre deosebire de realitatea obiectivă constituită de familia naturală–, înseamnă că aceasta nu va trebui să acopere doar cuplurile de acelaşi sex, ci şi relaţiile de iubire între mai multe persoane.

Pentru că, până la urmă, iubim mulţi oameni şi multe lucruri, nu? Ne iubim părinţii, ne iubim slujba, unii chiar au mai mulţi parteneri de relaţii intime. Dacă folosim iubirea ca fundament al căsătoriei, ce îi împiedică pe aceştia din urmă, de exemplu, să ceară şi ei recunoaştere legală pentru poliamorie, adică extinderea definiţiei căsătoriei pentru a cuprinde oricâte persoane, de orice sex?

Când înţeleg căsătoria drept consfinţirea unei relaţii de dragoste, ce mă opreşte să mă căsătoresc cu canarul din colivie, fiinţa pe care poate că o iubesc cel mai mult pe lumea asta?

Practic, această redefinire a căsătoriei scoate din ecuaţie copiii şi, în realitate, nici măcar nu centrează definirea căsătoriei pe iubire, ci pe relaţiile strict sexuale şi pe pretenţia partenerilor ca acestea să le fie recunoscute în mod oficial.

Aşadar, sexualitatea prezentată sub masca iubirii şi introdusă în (re)definirea căsătoriei, duce la o pantă alunecoasă, care desfiinţează căsătoria însăşi şi, odată cu ea, şi noţiunea de familie.

Deja există grupuri în SUA care cer recunoaştere oficială pentru practici care, dacă le cauţi prin cărţi, constaţi că în principal desemnează realităţi istorice de  mult apuse sau pur şi simplu sunt lipsite de relevanţă conceptuală (poliamoria):

poligamie– „formă de căsătorie apărută o dată cu sclavia patriarhală, întâlnită și astăzi la unele popoare de religie mahomedană, în care un bărbat are dreptul să se căsătorească în același timp cu mai multe femei” (cf. DEX)

poliandrie– „formă istorică de organizare a familiei (întâlnită astăzi numai la unele triburi primitive) în care o femeie poate să se căsătoreascăîn același timp cu mai mulți bărbați” (cf. DEX)

poliamorie–„alegerea unor persoane de a trăi alături de mai mulţi parteneri fără ca relaţia să fie legalizată” (cf. adevarul.ro)

Ca orice totalitarism, şi noua ideologie a „căsătoriei pentru toţi” îşi inventează un nou limbaj. Sau o nouă modalitate de a folosi limbajul, făcând diverse scamatorii între funcţia denominativă şi cea emotivă a acestuia. Dacă prin Cuvânt s-a creat lumea, tot prin cuvânt se poate reinstaura o nouă realitate, o „minunată lume nouă”. Aceasta din urmă o va parazita pe prima cu pretenţia de a o desfiinţa (scopul este de a o recrea, mai corectă politic). Dar realitatea nu va putea niciodată fi desfiinţată în totalitate, ci doar în conştiinţele unora. Depinde ce cuvânt primeşte fiecare în sine. Primejdia este că azi e tot mai greu să distingi Cuvântul adevărat din şuvoiul de limbaj care ne inundă!

autor: Ștefania Armanca (http://stiripentruviata.ro/)