S-au scurs 25 de ani în care, prin Târgul Ieșilor, prin sălile de curs ale universităților, s-au succedat generații de tineri în căutarea unui rost. Anul ’90 a poposit în orașul celor șapte coline, cu un aer proaspăt de speranță și de libertate. Cărți noi, interzise până cu câteva luni înainte, ”făceau cu ochiul” de pe tarabe, studenților curioși. Oamenii vorbeau despre toate, fără frică și amestecat. Pe pereții magazinelor, pe ușile clădirilor, prin stații, erau postate afișe care invitau la conferințe Zen, la cluburi de Yoga sau arte marțiale, evenimente culturale sau religioase. Bucuria nevinovată a studenților, se amesteca în serile de primăvară cu mirosul teilor și cântecul păsărilor. Zdrăngănitul metalic al tramvaielor, dimineața, aducea aminte de prezența la cursuri iar în sesiune, sporea frica de examene. În aceste împrejurări, într-o cameră de cămin din Târgușor, câțiva studenți, își puneau problema Adevărului. Căutau să afle mai mult decât li se oferea la școală sau acasă. Trebuia să mai existe ceva; mai era un Ceva pe care-l simțeau, îl intuiau dar nu și-l puteau explica deocamdată. Pentru a se dumiri, și-au așezat gândurile împreună; s-au întrebat, s-au contrazis, au „răscolit” prin ce știau, doar-doar vor afla răspunsuri la frământările lor. Într-una din zile, unul mai „curajos” dintre ei a propus să fie invitat un preot care să-i lămurească, căci dialogurile lor, în loc să limpezească ridicau tot mai multe și mai multe întrebări. Câte întrebări nu aveau!? Zăceau în ei întrebări care nu au fost rostite 45 de ani. Doreau răspunsuri la întrebări pe care părinții lor nu au îndrăznit să le pună vreodată cu voce tare, și care acum, s-au îngrămădit toate în ei. Preotul a venit și le-a răspuns; și a venit din nou săptămâna ce a urmat și a răspuns din nou ploii de întrebări. Cu cât răspundea întrebărilor cu atât altele răsăreau. Și au venit apoi și alți studenți cu alte întrebări și preotul le-a răspuns și lor. A trebuit apoi să se găsească un alt spațiu, mai încăpător, pentru a putea participa mai mulți tineri la aceste dialoguri. Și așa...a apărut ASCOR-ul. Anul acesta în luna decembrie a împlinit un sfert de veac de existență. Întrebările continuă să fie adresate iar preoții continuă să răspundă. Fiecare generație are nevoie să cunoască, dorește să-și înțeleagă rostul ei în istorie. Acum, ASCOR-ul este una din cele mai reprezentative asociații de tineret din România și în tot acest timp a contribuit la formarea spirituală a multe generaţii de studenţi. A fost cadrul în care s-au oferit răspunsuri la problemele de viaţă pentru sute de mii de tineri. A fost totodată, și este, o alternativă la posibilităţile de a petrece timpul pe care le oferă Universitatea și orașul celor veniţi la studii.

***

Sunt mulţi tineri pătrunşi de „neliniştea cea bună”, care caută, care nu se pot mulţumi doar cu ceea ce le oferă lumea prin care se „învârt”. Au nevoie de mai mult, au nevoie de o viaţă spirituală intensă. Tinerii sinceri caută adevărul, caută repere sigure, nu vor să-şi rateze existența. ASCOR-ul este o alternativă la „tavanul alb”, la monitorul calculatorului, la cluburile, discotecile sau petrecerile din cămine.

Implicându-se în proiectele de voluntariat ale asociației un an, doi, trei sau patru pe perioada facultăţii, după ce s-au despărţit de ASCOR, acești tineri nu se mai despart de Biserică. Acesta este un câştig pentru viaţa noastră şi pentru societatea românească în ansamblu. La ASCOR învață să cânte la strană, dobândesc noţiuni de credinţă, învață să se organizeze, să comunice, iar când se vor duce acasă şi se vor căsători, vor şti că trebuie să se spovedească ei şi copii lor, când şi cum să postească, cum să se roage, cum să lucreze alături de preot pentru bunul mers al parohiei, cum să depăşească un necaz. Pentru acești studenți s-a observat totodată o creștere impresionantă din punct de vedere cultural. Participarea la seminarii pe teme diverse împreună cu studenți de la cele mai diferite facultăți și profesori invitați din toate domeniile au adus un plus de cunoștințe și o mai complexă înțelegere a vieții. Un câștig însemnat este și numărul mare de prieteni și cunoscuți dobândiți.

Familiarizarea cu viața Bisericii i-a ajutat printre altele să depăşească dualismul dintre viața privată și viața socială. Separarea între spiritualitatea privată şi cea socială este începutul secularizării.

Este clar că asociațiile de tineret nu au vocația de a se substitui vieții tradiționale a Bisericii. Ele slujesc în Biserică și sunt un mijloc al Bisericii prin care ea își împlinește cu suplețe misiunea în fața marilor provocări ale epocii.

După anul 1990 remarcăm în țara noastră o întoarcere a românilor spre viața Bisericii, dar totodată ne confruntăm cu abandonarea de către credincioși a parohiei. După 45 de ani de izolare, ca mulți dintre cetățenii statelor ce au făcut parte din „lagărul socialist”, românii au căutat condiţii de viaţă mai bune. Și-au îndreptat privirile, în mod firesc, spre țările mai dezvoltate din punct de vedere economic și mulți au plecat „la mai bine”. Această migrare spre Occident nu a rămas fără consecințe negative pentru noi. Una dintre ele este abandonarea temporară a copiilor de către părinţii migranţi. Banii trimişi din străinătate familiilor acasă, contribuie la creşterea calităţii vieţii acestora, dar totodată, în afara supravegherii părinților, banii sunt folosiți, nu de puține ori, în scopuri nocive copiilor fără ca aceștia să poată fi supravegheați (jocuri, droguri, alcool, țigări).

La dificultățile prin care trec unii tineri (unele enunțate mai sus altele nu), se mai adaugă și aceea că în perioada studiilor liceale sau universitare, sute de mii dintre ei își părăsesc spațiul în care au crescut și implicit parohia în care au fost botezați și de care aparțin. Pentru o perioadă de câțiva ani de zile, care de multe ori se prelungește la șase sau zece ani (în cazul studiilor la medicină), o mare parte dintre tineri trăiesc cel puțin 8 luni de zile pe an departe de familie și de parohia lor.

Care sunt soluțiile oferite de Biserică pentru încercările prin care trec acești tineri? Care sunt mijloacele de a ajunge la inima lor și de a li se propune un sistem de valori creștin și un mod de viață care să dea un sens profund existenței lor? Noul context social ridică o serie de întrebări în raport cu implicarea Bisericii în pastorația tinerilor. Cum dezvoltăm conștiința apartenenței credincioșilor tineri la parohie în această lume nouă? Un răspuns la invitația Bisericii de a trăi plenar viața creștină dar și la provocările noii epoci în care trăim este valorizarea darurilor laicatului. Implicarea laicilor răspunde în zilele noastre multor nevoi cu care se confruntă Biserica pentru a-și împlini misiunea ei în lume. Varietatea darurilor pe care laicii le pun în lucrare în Biserică primenește societatea din interior.

În ce-i privește pe tineri, ASCOR-ul, ATOR-ul sau LTCOR-ul, sunt spații în care aceștia s-au manifestat înfloritor. Mulți tineri s-au apropiat de Biserică prin intermediul lor. Funcționând cu binecuvântarea ierarhului locului, aceste asociații au știut să aprecieze și să pună în valoare creativitatea, energia și inteligența liceenilor și ale studenților.

Studenții veniți în marile centre universitare, timizi, mai ales în primul an de facultate, dar și curioși, doresc să cunoască cât mai mulți oameni să trăiască experiențe noi și totodată simt nevoia apartenenței la un grup. Tinerii care au venit către ASCOR, au fost aduși de motivații „amestecate”. Unii au venit în „excursiile” organizate de asociație și pe traseu au devenit pelerini. Alții au venit din curiozitate, pentru a fi cu prietenii lor, pentru a putea să facă excursii în străinătate sau pur si simplu din singurătate. Cineva a mărturisit că a venit să-și găsească o fată cu care să se însoare și, în căutarea ei, împreună cu colegii, a ajuns la un duhovnic și așa a descoperit Biserica.

Oricare ar fi modul prin care s-au apropiat de Hristos și de valorile Bisericii noastre, nu ne rămâne decât să ne bucurăm și să mulțumim lui Dumnezeu. În cei 25 de ani de activitate ASCOR, generațiile de studenți au petrecut timp de calitate. Au slujit aproapelui, au deprins curajul de a făptui binele, și-au format reflexe eclesiale, au întemeiat familii creștine, au mărturisit prin faptă, prin cântec sau cuvânt pe Hristos. ASCOR-ul a fost o poveste frumoasă care încă nu s-a încheiat. Prieteniile închegate cândva, continuă să existe și nădăjduim să reziste și dincolo de lumea aceasta, în lumea lui Dumnezeu. De fapt, acolo se vor pecetlui definitiv.

Oamenii intră unii în viețile altora, ca o pasăre sau ca o frunză. Unii intră asemenea păsărilor ce poposesc în țară primăvara, alții ca frunzele bătute de vânt care la o vreme, se așează între alte frunze să se odihnească.