Aflându-ne în imediata apropiere a sărbătorilor pascale, posibil încă cu gândul la atmosfera, semnificația și mesajul acestora, este cât se poate de binevenită o referire la importanța valorilor și principiilor autentice în relație cu cei de lângă noi, semn al unei educații bune și al unei personalități distinse, dar și la opusul acestora (minciună, ipocrizie, nerecunoștință, lașitate și celelalte asemenea lor), plecând de la secvența binecunoscută a trădării Mântuitorului de către Iuda. 

Iuda, la începuturile apostolatului său, a fost, fără îndoială, un om cu suflet bun, dedicat Mântuitorului și misiunii Sale. Mântuitorul a știut aceasta și l-a luat alături de El, oferindu-i chiar o însărcinare importantă – semn al aprecierii: era casierul comunității apostolice. Mai târziu, Iuda ajunge să fie iubitor de statut și de arginți, dătători de (aparentă) putere, poziție socială, control... Pentru treizeci de astfel de arginți, Iuda trădează. Nu mai contează prietenia, credința jurată Învățătorului, ceea ce învățase de la El, discuțiile, tainele împărtășite, timpul (ireversibil și atât de valoros) petrecut împreună…

Toți evangheliștii amintesc despre actul trădării, însă doar Evanghelia după Sfântul Apostol și Evanghelist Matei îl înfățișează pe Iuda întrebându-i pe arhierei cât erau dispuși să-i ofere pentru aceasta. „Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca    să-L dea în mâinile lor.” (Matei 26, 15-16).

Urmează momentul Cinei celei de Taină (petrecut înainte de Paștele iudaic, după tradiție în casa Mariei, mama Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu). Mai întâi, Mântuitorul rostește în fața apostolilor „cuvântul de despărțire” (relatat doar de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în capitolele 13-15 ale Evangheliei sale). Iisus știa că fusese vândut. A și sugerat acest lucru – îi spune lui Iuda să își împlinească planul: „Ceea ce faci, fă mai curând. Dar nimeni din cei care ședeau la masă n-a înțeles pentru ce i-a zis aceasta.” (Ioan 13, 27-28).

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ține să precizeze că în momentul în care Iuda a ieșit din casă, afară „era noapte” (Ioan 13, 30). Când ești lângă Dumnezeu, când ai inima curată, ești în lumină, când te depărtezi de El prin minciună, trădare, ipocrizie, fățărnicie, uneltiri de tot felul, se depărtează și Duhul Sfânt de la tine și intri în întuneric, iar acesta se coboară în inima, mintea și acțiunile tale. Ni-l putem imagina pe Iuda stând printre apostoli, discutând de unele și de altele, vorbind cu Mântuitorul, privindu-L în ochi, petrecând împreună mai multă vreme, deși „târgul” cu mai-marii Templului se făcuse. Ulterior, în Grădina Ghetsimani, Mântuitorul, în rugăciunea ce o înalță către Tatăl, spune: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Matei 26, 39). Se referea, desigur, la momentul răstignirii.

Putem privi apoi la Mântuitorul în timp ce stă pe Cruce. Probabil, nu durerea fizică cauzată de piroanele înfipte în mâini și în picioare a fost cea mai mare. (Mult) mai greu de dus au fost alte aspecte: strigătul mulțimii pe care îl auzise cu puțină vreme în urmă: „Răstignește-L, răstignește-L”; acea mulțime căreia îi vindecase bolnavii, îi înviase morții (au fost, cu certitudine, mai multe minuni, dar nu toate au fost consemnate de către evangheliști), acea mulțime pe care o învățase și ajutase de nenumărate ori, acea mulțime care cu numai o săptămână în urmă avea un alt mesaj: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9).

Erau dureroase, apoi, lacrimile Maicii Sale și prezența unui singur apostol lângă Cruce (Ioan). Ceilalți apostoli nu erau acolo. Erau ascunși, de teamă. Petru chiar se lepăda de Mântuitorul, împlinind astfel cuvintele Lui: „Adevărat zic ţie că în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.” (Matei 26, 34). Petru promite că nu se va întâmpla acest lucru (Matei 26, 35), dar totuși o face, și nu în fața unor autorități civile sau religioase ale vremii, ci în fața unui om simplu: „Femeie, nu-L cunosc.” (Luca 22, 57). Motivul? Același: teama. 

Probabil, însă, durerea era dată și de trădarea lui Iuda, de fățărnicia și de sărutul lui, devenit simbolul celei mai mari josnicii și nemernicii omenești (Sfântul Luca al Crimeei). În mod cert, Mântuitorul îl va fi căutat cu privirea; Iuda, însă, nu era lângă El, lângă Cruce. Plecase să-și ia plata vânzării și recunoașterea faptelor sale. Ecranizarea lui Franco Zeffirelli (1923-2019) este fascinantă, inclusiv când ajunge la acest moment: Iuda primește arginții trădării – la ușă fiind ținut. „Caută-mă când toate acestea se vor sfârși”, i se spune. „Căutarea” nu a mai avut loc, iar urmările știm care au fost; pentru că trădarea și sărutul lui Iuda nu erau o împlinire a voii divine.

Am auzit puncte de vedere care îi iau apărarea lui Iuda – acesta ar fi dorit ca Mântuitorul să se poată apăra în fața mai-marilor Templului, poate chiar a autorităților romane, să își poată arăta măreția; acesta ar fi fost motivul adevărat al acelui târg. Însă, din acest ansamblu lipsește solicitarea iertării (pe care, cu siguranță, ar fi primit-o) și revenirea la Mântuitorul (în momentul în care a văzut că lucrurile iau o întorsătură neașteptată). În plus, în acest plan, dacă ar fi fost real, nu aveau ce căuta arginții trădării. 

Dacă e să schimbăm registrul și să ne referim la vremurile de azi, (ne) putem adresa întrebarea: are Iuda urmași în zilele noastre? Întrebarea e, fără doar și poate, retorică. Îl vedem printre noi (parcă prea des). Ni s-a întâmplat – cred – multora dintre noi să fim trădați ori vorbiți „pe la colțuri” de cei în care am avut (cea mai) mare încredere, de cei pe care i-am ajutat, îndrumat, sprijinit etc. și care au reușit să ne cunoască (inclusiv părțile sensibile, pe care cu toții le avem). E greu de gestionat starea/ceea ce simți în această situație, pentru că ai anumite principii, anumite valori, un anumit tip de educație, o încredere în oameni care nu te lasă să îți imaginezi că (ție ți) se poate întâmpla așa ceva.

Îmi amintesc de o discuție – nu foarte îndepărtată în timp – cu un apropiat coleg și prieten, un excelent partener de discuții educațional-spirituale, în care analizam semnificația gestului trădării și sărutului lui Iuda, prezent și astăzi, din nefericire, în relațiile interumane. 

- Există și o parte bună în tot ceea ce ține de semnificația acțiunii lui Iuda, cu alte cuvinte există și o parte bună a vicleniei și trădării, conchide prietenul meu. 

- Zici? 

- O, desigur! Vei ști de cine să te ferești. Scapi de un om viclean, pe care probabil îl țineai cu bună-credință alături de tine și te ferești și de un alt aspect greu de catalogat pentru cineva cu principii și valori autentice: cine trădează o dată, privindu-te în ochi, convins eventual că face bine și drept ceea ce face, că îi va fi bine în continuare, va repeta în scurt timp gestul făcut, urmându-și interesul, principiile, convingerile. Pentru că… e în firea sa. E partea lui mai mult sau mai puțin ascunsă, pe care tu nu ai reușit sau pur și simplu ai refuzat să o vezi. E ceea ce uită și cei care îi acceptă lângă ei, cu bună-știință, pe lingușitori, fățarnici, trădători, vicleni, mincinoși… Și mai e ceva: cine e învățat cu minciuna și trădarea, în (scurt) timp se va rătăci printre ele.

Era atât de convins de ceea ce spunea, încât orice contraargument ar fi fost de prisos. Probabil, trecuse prin asta…

Însă cum nefirescul nu poate dura la nesfârșit urmează, la câteva zile după actul trădării, Învierea, când totul e inundat de Lumina hristică, când credința în forța Binelui triumfă, iar celelalte „principii” se cufundă în întuneric.