Alături de Părintele Florin și de câțiva prieteni dragi, am lăsat în urmă frigul celor două grade care erau la Piatra Neamț, purtați de binecuvântarea părintelui și de bucuria salutului „Hristos a înviat!”. Drumul ne-a întâmpinat cu un răsărit de un roșu aprins, cum rar mi-a fost dat să văd în ultimii ani – o frumusețe care părea să binecuvânteze începutul călătoriei noastre.

Sfânta Blandina: O viață între jertfă și biruință

Pe drumul spre Iași, am ascultat cu toții viața Sfintei Blandina, scrisă chiar de ea ca mărturie a ajutorului primit de la Maica Domnului și de la Sfânta Parascheva. Încercările tinerei învățătoare Blandina Gobjilă și ale soțului ei, inginerul Gheorghe, au început odată cu ocupația sovietică a Basarabiei. Hotărârea lor de a pleca în România era de neclintit, iar motivul, repetat cu tărie în paginile cărții, m-a cutremurat: „Eu în România am învățat, eu României trebuie să îi slujesc”.

Aceste cuvinte m-au atras imediat în poveste. Deși nu jurase credință Patriei, ea a trăit intens această fidelitate, un sentiment care i-a ghidat pașii spre veșnicie. Reflectând la propria mea viață și la jurământul militar pe care l-am depus, m-am întrebat: voi fi oare capabil să onorez acele cuvinte solemne cu aceeași sfințenie? Nu îmi doresc să fiu încercat așa cum a fost ea, dar dacă Dumnezeu va rândui un astfel de test, Îl rog să îmi dea puterea de a-l trece.

Mama Blondina (așa cum este numită în carte) descrie cu lux de amănunte momentele din lagăr, purtându-ne imaginar pe calea către „cea mai scumpă cunună”. Dincolo de oroarea suferinței, lagărul a fost și locul unor nevoințe inimaginabile. De pildă, pentru că nimeni nu voia să golească vasul de toaletă al celulei, ea și verișoara ei s-au oferit să facă acest lucru umilitor. Răsplata a fost un dar de la Dumnezeu: afară, lângă locul unde curățau vasul, ea putea să schimbe zilnic câteva cuvinte cu soțul ei, aflat la fereastra unei celule de la etajul șase.

Pe lângă suferința pierderii soțului, a îndurat foamea, munca istovitoare și lipsa somnului, însă a confirmat pe deplin zicala că „omul sfințește locul”. Fie că a fost învățătoare (înainte de deportare) sau responsabilă în lagăr la spălătorie, bucătărie sau depozit, lucrarea Duhului Sfânt se vedea în tot ceea ce făcea. Tot prin această putere de Sus – purtând în inima ei arătarea minunată a Mântuitorului – după o falsă eliberare, a avut îndrăzneala de a merge în audiență la șeful lagărului, reușind astfel să afle situația reală în care se afla, alături de alte sute de femei.

O mărturisire emoționantă

Am ajuns la Iași fără să simțim trecerea timpului. Am mers direct către locul unde trupul Sfintei fusese îngropat, unde pregătirile pentru deshumare erau în plină desfășurare. Pe chipurile celor prezenți se citea bucuria, iar corul măicuțelor întregea atmosfera pioasă. Slujba, săvârșită în prezența a doi ierarhi, a fost de o emoție aparte. Preasfințitul Părinte Nichifor a vegheat la marginea gropii cu ochii umezi procesul scoaterii osemintelor. La final, Părintele Mircea Stoleru, crescut de mic sub aripa mamei Blondina – Sfânta Blandina de astăzi, ne-a oferit o mărturie copleșitoare. La un moment dat, s-a oprit din vorbit, a făcut trei pași înapoi și ne-a cerut să-l privim cu atenție: „Tot ce vedeți e din mila lui Dumnezeu”, ne-a spus el, explicând că fiecare clipă de viață este un dar primit după o boală necruțătoare. A fost o mărturisire demnă de o sfântă mărturisitoare.

Glasul sfinților și binecuvântarea întoarcerii

După momentul de la cimitir, am mers la Catedrală și ne-am închinat Sfintei Parascheva, apoi am participat la slujba închinată Sfintei Blandina în Catedrala veche. Acolo, un pelerin din grupul nostru a observat că, în partea stângă, sunt pictați Sfinții Nemțeni – un „cadou” simbolic din partea ocrotitorilor noștri. Ne-am intersectat și cu prieteni vechi care, văzându-ne, ne-au întrebat dacă noi suntem „ceata de la Neamț”, amintindu-ne de pelerinajele noastre anuale, atât de numeroase.

Pe drumul de întoarcere spre casă, am ascultat restul vieții sale. După pierderea mamei sale în Siberia, care a plecat la Domnul cu binecuvântarea: „Te las cu Maica Domnului”, singurul ideal al Sfintei devenise moartea. Însă, o scrisoare primită din România de la fiul ei a schimbat totul. După nenumărate încercări, a reușit să ajungă în țara dragă. Revederea de la gara din București a fost o sărbătoare cu lacrimi de bucurie, iar mutarea ulterioară la Iași i-a permis să fie zilnic lângă ocrotitoarele sale: Maica Domnului și Sfânta Parascheva.

Dar cea mai grea lovitură a venit chiar de la fiul ei și nora sa atee, care au pus-o să aleagă: „Ori pe Dumnezeul tău, ori pe noi”. Răspunsul Sfintei a fost tăios și fără ezitare: „Nu trebuie să mă gândesc trei zile. Dacă nu se poate să fiu și cu voi, și cu Dumnezeu, atunci Îl aleg pe Dumnezeu”. Alungată, s-a refugiat în rugăciune, iar Sfânta Parascheva i-a apărut în vis, liniștind-o: „Nu te îngrijora, eu voi fi cu tine”.

Sfânta Blandina a trăit în sărăcie, dar cu demnitate. S-a nevoit în fiecare clipă să facă voia Domnului. A ajutat cum a putut mulți oameni. Când a simțit că i se apropie sfârșitul, a dorit un singur lucru: să moară în perioada dintre Paști și Înălțare, pentru ca la înmormântarea ei să se cânte „Hristos a înviat!”. Dorința i-a fost ascultată; a plecat la Domnul cu două zile înainte de Înălțare, iar la înmormântare, mulțimile de oameni adunați la căpătâiul Sfintei Blandiana au cântat cu toții cântarea mult îndrăgită.

Ne-am întors spre casă vorbind în șoaptă, purtând în minte chipul acestei sfinte mari. Următoarea zi în calendar era marcată cu cruce roșie: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință. Încă o zi printre sfinți, încă o zi cu gândul la Domnul.

Sfântă Blandina, Sfântă Alexandra Împărăteasa, Sfinților Nemțeni și Sfinte Gheorghe, rugați-vă împreună cu Preacinstita Născătoare de Dumnezeu pentru noi, ca Mântuitorul să ne călăuzească pașii spre mântuire!

Hristos a înviat!

(mărturie trimisă de A. G. din Piatra Neamț)