De ce unii oameni Îl cunosc pe Dumnezeu și cred în El până la moarte, în timp ce alții își pierd credința de tineri? Cum are loc această pierdere a credinței și cum se poate păstra sau reînnoi credința?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări aș vrea să adresez câteva cuvinte celor care consideră că învățătura religioasă nu ar trebui să li se bage pe gât copiilor: Credința religioasă nu poate fi impusă cuiva, ea nu este ceva străin omului ci, dimpotrivă, este o nevoie esențială a naturii umane și constituie principalul ingredient al vieții interioare a omului.

Când ne îngrijim ca un copil să crească cinstit, bun, când dezvoltăm în el o înțelegere corectă a frumosului și gustul acestuia din urmă, nu îi îndesăm nimic străin naturii lor, îl ajutăm doar să extragă acest lucru dinlăuntrul său, să rânduiască în sine acele trăsături și mișcări comune tuturor sufletelor umane.

Același lucru este valabil și în privința cunoașterii lui Dumnezeu.

Potrivit principiului de a nu îndesa nimic în inima unui copil ar trebui să renunțăm, în general, să mai ajutăm copilul în dezvoltarea și întărirea aptitudinilor și a capacităților sufletului său. Ar trebui să îl lăsăm de unul singur până crește și decide ce idei să respingă și pe care să le accepte. Însă, în acest caz, nu am proteja copilul de influențe externe ci doar le-am face mai haotice și arbitrare.

Să ne întoarcem la întrebarea de ce unii oameni păstrează în inimi o credință puternică și de nestrămutat până la sfârșitul vieții, pe când alții o pierd, câteodată pentru totdeauna, alteori întorcându-se la ea cu mare greutate și suferință?

Care este cauza unui astfel de fenomen? Eu consider că depinde de direcția pe care o ia viața lăuntrică a cuiva în perioada timpurie a copilăriei. Dacă cineva, în mod instinctiv sau conștient poate să păstreze o relație corectă între el și Dumnezeu, nu își va pierde credința, dar dacă eul său ocupă un rol dominant și central în sufletul său, atunci credința sa va fi suprimată. În perioada timpurie a copilăriei, natura persoanei încă nu ocupă ea primul loc, încă nu devine un obiect căruia să-i slujești. De aceea se spune: dacă nu ești curat precum copiii nu vei intra în Împărăția Cerurilor. Pe măsură ce trec anii, egoismul nostru înnăscut crește mai mult și mai mult în noi și devine centrul atenției noastre și obiectul care trebuie satisfăcut.

Iar această viață egoistă centrată pe sine, curge de obicei pe două canale: cel al senzualității, al slăvirii trupului și cel al mândriei, al încrederii mărginite și al venerării judecății, în general și a celei proprii, în special.

Aceste două căi de obicei nu coexistă în una și aceeași persoană. Unii sunt dominați de tentațiile senzualității în timp ce alții de tentația de a judeca. Cu vremea, senzualitatea se schimbă în sexualitate dăunătoare, de care cei ce sunt dominați de judecată și mândrie sunt scutiți.

Senzualitatea și mândria, două moduri de a sluji naturii sinelui, sunt exact acele trăsături care, precum știm, s-au manifestat în păcatul primordial al lui Adam și Eva și care au creat o barieră între ei și Dumnezeu.

Ceea ce au pățit strămoșii noștri ni se întâmplă acum și nouă.

Direcția nesănătoasă a vieții noastre lăuntrice din copilărie, care duce la dezvoltarea sentimentului de mândrie sau senzualitate în propria ființă, poluează puritatea aspectului spiritual intern și ne privează de a-L mai putea vedea pe Dumnezeu. Ne abatem de la calea ce duce către Dumnezeu și rămânem singuri în viața noastră egoistă, cu toate consecințele unei astfel de condiții.

Acesta este procesul abandonării lui Dumnezeu.

Însă, în aceia care reușesc să păstreze o relație bună cu Dumnezeu, dezvoltarea atitudinilor egoiste, senzuale și a mândriei este împiedicată de gândul la Dumnezeu. Asemenea oameni își păstrează puritatea inimii și smerenia minții. Atât trupurile cât și mințile lor sunt plasate în cadrul conștiinței religioase și al datoriei. Aceștia privesc la tot ce răsare în sufletul lor, de la înălțimea conștiinței lor religioase, își evaluează sentimentele și patimile în mod corespunzător, și nu le îngăduie să preia controlul. În ciuda tuturor ispitelor care vin în calea lor, ei nu pierd direcția de bază a vieții lor.

Astfel, scopul și dificultatea orientării religioase constă în a ajuta copilul, și mai târziu adolescentul, să păstreze o relație bună între el și Dumnezeu, și să nu permită dezvoltarea în sine a ispitelor de senzualitate și de mândrie, care poluează claritatea vederii spirituale.

Amintindu-mi de tinerețea mea, trebuie să recunosc că tocmai printr-un astfel de proces mi-am pierdut credința la vârsta de 13-14 ani. Amăgirile senzualității, încrederea excesivă în judecată și mândria raționalității care se dezvoltau în mine îmi ucideau sufletul. Și nu eram singurul, majoritatea prietenilor mei aveau aceeași soartă.

Dacă un instructor spiritual cu experiență ar fi stat lângă noi și s-ar fi uitat în sufletele noastre poate că ar fi găsit ceva bun în ele, însă în primul rând ar fi găsit lene, lăcomie, înșelăciune, ipocrizie, siguranță de sine, încredere exagerată în propriile puteri, o atitudine critică și sceptică față de opiniile altora, o tendință spre deciziile pripite, încăpățânare și încredere în tot felul de teorii negativiste.

Singurul lucru pe care nu l-ar fi găsit în sufletul nostru ar fi fost gândul la Dumnezeu, liniștea interioară și smerenia pe care o aduce acesta.

Nu am avut un asemenea instructor. Profesorul nostru de religie, un preot venerabil, abia avea timp să ne verifice lecțiile Legii lui Dumnezeu și să explice mai departe. În afară de aceste lecții nu am avut alt tip de legătură cu profesorul nostru. Spovedania, la care mergeam o dată pe an, era de neînțeles pentru noi.

Și nimic nu ne-a oprit din a pieri din punct de vedere duhovnicesc.

(Părintele Sergey Chetverikov)