A fi persoană înseamnă să fii una cu celelalte persoane ale firii tale cea una, în deplină comuniune cu Dumnezeu. Pentru noi, cei ce cunoaştem din experienţă numai existenţa individuală, firea pare şi e simţită ca fiind sfâşiată în porţii inegale de care „ne ţinem cu dinţii” şi pentru care ne luptăm fără milă şi fără scrupule cu oricine ne ameninţă „confortul” psihologic din ea, adică raţia de plăcere care să ne dea motivaţie pentru a fi, în ciuda suferinţei care ne striveşte. Ca să trecem de la existenţa individuală, la cea personală, ca să trecem de la a fi persoană în potenţă, la cea în act, avem nevoie să ne naştem din nou, din Duh şi Adevăr (ceea ce am şi făcut în Botez şi Mirungere) şi să ne hrănim cu Dumnezeu ca să creştem în El până la vârsta omului desăvârşit, a Omului Hristos!

Împlinind poruncile, acum pe cea a iertării şi binecuvântării, facem primii paşi dincolo de graniţele individuale şi descoperim cu uimire că relaţiile dintre noi suntem chiar noi şi că alegând să ne schimbăm, să ne vindecăm, ni se vindecă şi relaţiile. Apoi urmează descoperirea că viaţa celuilalt este viaţa mea! Şi că a cere binecuvântarea lui, înseamnă a cere şi a primi binecuvântarea vieţii mele.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 52)