Sfântul Apostol Pavel scrie Episcopului Timotei: „Slujba ta fă-o deplin” (II Timotei 4, 5), amintindu-i prin aceste cuvinte de responsabilitatea pe care o are faţă de unele categorii sociale, precizând: „Pe bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe fraţi. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe surori, în toată curăţia. Pe văduve cinsteşte-le, dar pe cele cu adevărat văduve” (5, 1-3). Pe episcopul Tit îl sfătuieşte ca în toate să se arate pe sine, în faţa păstoriţilor săi: „pildă de fapte bune dovedind în învăţătură, neschimbare, cuviinţă... slugile să se supună stăpânilor lor, întru toate, ca să fie bineplăcute, neîntorcându-le vorba...” (Tit   2, 7 - 9).

În veacurile postapostolice, accentul a căzut mereu pe această căutare a unităţii prin slujire, care a devenit o misiune a Bisericii.

Sub aspectul ei de întrajutorare, slujirea e mereu prezentă. Iată cum descrie Sfântul Iustin Martirul această practică ce urma Euharistiei: „Cei care au şi vor, dau, liber, fiecare ce vrea, şi ceea ce se strânge se dă celui ce prezidează, şi el ajută orfanii, văduvele, bolnavii, pe cei neajutoraţi, prizonierii, oaspeţii străini, într-un cuvânt, el îi ajută pe toţi cei care au nevoie” (Apologia I, 67, P.G. 6, 4329C.). Se înţelege că prin „cei care prezidează” sunt numiţi episcopii, aşadar avem aici un prim indiciu despre diaconia organizată de conducătorii Bisericilor locale. În Constituţiile Apostolice se menţionează rolul membrilor Bisericii în acţiunea de slujire. Episcopii sunt îndemaţi să fie blânzi, liniştiţi, mărinimoşi, milostivi, paşnici, nemânioşi, gata de a da învăţături, îndemânatici în a întoarce la pocăinţă, primitori, mângâietori, nu bătăuşi, nu mincinoşi, nu gâlcevitori, nu mândri, nu dispreţuitori, nu dedaţi vinului, nu beţivi, nu cheltuitori în zadar, nu îndeletnicindu-se cu desfătările, nu mult cheltuitori, nu întrebuinţând darurile lui Dumnezeu ca fiind străine, ci „ca unii ce aţi fost puşi iconomi buni, ca unii care veţi da socoteală lui Dumnezeu”(Constituțiile Apostolice II, 24, ed. P.A.de Lagrange, Lipsiac, 1862, p.49). Acelaşi izvor precizează rolul de „iconom” al episcopului, dar e limpede că această „iconomie” e inclusă în funcţia sa slujitoare: „Cele ce se aduc de bunăvoie pentru săraci, să le iconomisească bine pentru orfani şi pentru văduve şi pentru cei strâmtoraţi şi pentru străinii săraci, ca unul care va da socoteală pentru acelea lui Dumnezeu, care i-a încredinţat iconomia aceasta” (ibidem, II, 25, ed.cit., p. 25).

Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul la Evanghelia  după Matei (27, 5-10) arată menirea preoţilor în slujirea lor pastoral - filantropică, numindu-i „hrănitorii săracilor, apărătorii nedreptăţiţilor, găzduitorii străinilor, ajutătorii celor încarceraţi, purtătorii de grijă ai orfanilor, sprijinitorii văduvelor, îndrumătorii fecioarelor...” (Omilia 85).

„Dacă fiecare ar da unui sărac o pâine, toţi săracii ar fi îndestulaţi”

Categoriile sociale existente în toate timpurile, la care, în vremea noastră trebuie să adăugăm pe copiii rămaşi fără purtarea de grijă a părinţilor plecaţi la lucru peste hotare, familiile dezmembrate într-un număr foarte mare, tinerele prinse în laţul păcatului desfrânării, aducând pe lume copii în afara căsătoriei binecuvântate prin Taina Nunţii, au nevoie de ajutor material şi financiar şi, o dată cu acesta, ajutorul moral - religios. De aici reiese responsabilitatea social - filantropică a episcopului.

Biserica noastră, cum ştim, astăzi, este lipsită de aceste resurse necesare ajutorării cuvenite, dar ea nu încetează, cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, „de a hrăni atâţia săraci, câţi va putea” (p. 963), pe măsura, spunem noi, responsabilităţii social - pastorale a episcopului. În pofida lipsurilor bunurilor materiale necesare activităţii filantropice, totuşi se poate face ceva pentru cei aflaţi în lipsuri materiale, spune Sfântul Ioan Gură de Aur şi anume: „Socot că, prin harul lui Dumnezeu, suntem aici în Antiohia cam la o sută de mii de creştini. Iar dacă fiecare ar da unui sărac o pâine, toţi săracii ar fi îndestulaţi. Iar dacă fiecare ar da câte un obol, n-ar mai fi în oraş niciun sărac...” (p. 963).

Sfântul Ioan Gură de Aur face o critică aspră la adresa celor bogaţi dar nemilostivi din vremea sa. Ca urmare a zgârceniei celor bogaţi, sfântul ierarh spune: „Acum, însă, din pricina voastră, Biserica trebuie să aibă ţarine, case şi clădiri de închiriat... şi alte multe lucruri gospodăreşti. Şi ar trebui să fie în administrarea voastră (a laicilor - n.n.) vistieria aceasta a Bisericii. Iar râvna voastră  să fie venitul ei. Dar se întâmplă două lucruri nepotrivite: şi voi rămâneţi fără rod şi preoţii lui Dumnezeu se îndeletnicesc cu ce nu se cuvine (administrarea bunurilor economice - n.n)”.

Ca urmare a acestei situaţii nedorite, Biserica a întocmit canoane, statute şi regulamente bisericeşti prin care se rânduieşte ca administrarea bunurilor economice să cadă în sarcina membrilor consiliilor şi adunărilor eparhiale, membrilor laici (două treimi) împreună cu membrii clerici (o treime), întreaga activitate economică fiind supravegheată şi îndrumată de episcop, potrivit rânduielilor canonice. În acest fel episcopul poate să-şi desfăşoare activitatea sa social-filantropică cu toată responsabilitatea pe care o are.

Având în vedere destinaţia social-filantropică a bunurilor materiale, a proprietăţilor bisericeşti, înţelegem mai bine de ce canonul 12 al Sinodului al şaptelea ecumenic şi alte canoane în speţă pedepsesc pe episcop cu alungarea din scaun atunci când înstrăinează averea Bisericii.

Activitatea social - filantropică de care răspunde episcopul este una sfântă şi mântuitoare. De această activitate vor da seamă, în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu, atât episcopul, cât şi păstoriţii săi, clerul şi credincioşii. De aici înţelegem întreaga responsabilitate  care revine episcopului în activitatea social-filantropică. Episcopul este dator să îndrume, să povăţuiască „cu timp şi fără timp” această sfântă lucrare.

„...şi de s-ar spânzura de nările lui nu poate fi asemena celui ce slujeşte bolnavilor”

Cât de importantă este această activitate în trăirea vieţii creştine, o înţelegem luând aminte la cuvintele şi gândirea părinţilor pustiei - lumea călugărească. Aceştia se întrebau adeseori care faptă, nevoinţă este mai primită înaintea lui Dumnezeu: asceza împletită cu rugăciunea făcută în chilie sau milostenia făcută săracilor, străinilor, bolnavilor? Răspunsul a fost acesta: amândouă fapte sunt bine primite înaintea lui Dumnezeu, dar părinţii au mai adăugat: „Cel ce şade, cu tăcere, în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către săraci şi de s-ar spânzura de nările lui nu poate fi asemena celui ce slujeşte bolnavilor” (Pentru dragoste 5, cap 12 - Pateric). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nimic nu are culori mai întunecate ca fecioria lipsită de milostenie. Aşa şi obişnuiesc oamenii să-i numească pe cei nemilostivi: negri la suflet. (Omilia 78 la Matei, p. 889).

Căminele pentru bătrâni şi copii din fiecare eparhie, mesele pentru cei săraci, ajutarea sinistraţilor şi alte feluri de ajutoare îndreptate către cei aflaţi în lipsuri materiale sunt mărturii şi fapte ale responsabilităţii social-filantropice a episcopului.

Mănăstirile noastre trebuie să se implice şi mai mult în activitatea social-filantropică de care răspunde, în primul rând, episcopul.

Recomandarea Sfântului Ioan Gură de Aur ca fiecare creştin să dea celor săraci o pâine sau un obol este însuşită şi practicată de credincioşii şi preoţii eparhiei noastre, ajutând cu diferite alimente pe bătrânii şi copii găzduiţi în cele şapte cămine sau aflaţi la casele lor.

Case pentru copii şi bătrâni în parohiile centre de comune sunt de preferat celor care adăpostesc un număr foarte mare. Este mai uşor să îngrijeşti  şapte - opt persoane, atât din punct de vedere ale asigurării alimentelor şi personalului de îngrijire, cât şi al resurselor de încălzire pe timpul iernii. Mai mult în acele case din cadrul parohiilor, fiind adăpostite persoanele nevoiaşe din localitate sau din imediata vecinătate, persoanele care neglijează pe părinţii sau copiii lor duşi în aceste case pentru îngrijire, nu după mult timp conştiinţa lor se va trezi, se vor ruşina de fapta lor nedemnă, neomenească faţă de copiii sau părinţii lor. Rudele vor interveni şi ele cu mustrarea celor lipsiţi de dragostea cu care sunt datori faţă de copiii, respectiv faţă de părinţii lor, şi ca urmare vor fi luaţi şi îngrijiţi ,cum e firesc, în casele lor proprii împreună cu părinţii, respectiv copiii lor.

Reuşita episcopului în îndeplinirea responsabilităţii sale social-filantropice depinde în mare măsură şi de ceea ce Sfântul Apostol Pavel a spus ucenicului său Tit: „În toate arată-te pe tine pildă de fapte bune”. La aceasta mai adăugăm: episco-pul să aibă în minte şi la inimă ca pildă de responsabilitatesocial-filantropică pe Sfântul Vasile cel Mare, despre care vorbim foarte mult, dar îi urmăm foarte puţini şi facem foarte puţin. Să nu uităm pilda Samarineanului milostiv, prin care Mântuitorul ne-a dat nu numai exemplu cum şi pe cine să ajutăm, ci şi o atenţionare vecină cu mustrarea: slujitorul altarului nu trebuie să fie lipsit de adevărata dragoste care mântuieşte: mila şi ajutorarea fraţilor prea mici ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Matei 25, 31 - 46).

De aceea, cred că se impune ca tânărul care se pregăteşte în şcolile teologice, seminar, facultate de teologie - să fie prezent o oră - două într-un cămin de copii sau bătrâni, ajutând pe măsura priceperii lui la cele necesare activităţii de îngrijire  a celor aflaţi acolo şi chiar în gospodăria acestor cămine. Şcolarii din primele clase primare chiar să viziteze şi să ajute pe aceşti săraci la domiciliu sau la cămine, să ajute cu cele date de părinţii lor, nu numai de Crăciun şi de Paşti, ci şi în cursul anului.