Retragerea din lume nu se face din egoism şi teamă de a-ți asuma responsabilităţile lumeşti, ci dintr-o sfântă dorinţă de cu­răţire a inimii de patimi. Unii se retag din lume pentru a se depăr­ta de tot ceea ce le aţâţă patimile, pentru că prin ele vine moartea sufletului care te desparte de Dumnezeu.

Moartea intră „prin uşile patimilor noastre”. Tot prin aceste uşi a intrat moartea şi în Adam. Eva în Rai „a văzut, a pătimit, a mâncat, a murit, a ispitit bărbatul, şi a împărţit cu el gustul fructului păcatului şi căderea”.

Monahii încearcă să evite această moarte sufletească, care apare din cauza tuturor patimilor şi ispitelor care există în lume. Sfântul Grigorie ne învaţă că dacă un monah are avere adusă din lume sau căpătată în mănăstire, de fapt, el nu s-a retras deloc din lume. Şi, într-adevăr, susţine Sfântul Grigorie că, în acest caz, chiar în situaţia că monahul respectiv trăieşte încă în Sfântul Munte, în cadrul mănăstirilor ce reprezintă colţuri de rai, de fapt, acesta profanează acel loc.

Aceste cuvinte ale Sfântului sunt cu adevărat foarte aspre. Atunci când viaţa aghioritului nu poartă amprenta duhului evan­ghelic şi monahal cu adevărat, aceste pângăreşte, de fapt, Sfântul Munte. El însuşi pierde practic posibilitatea de a deveni un sfânt. Aşadar, nu e vorba atât de locul în care vieţuieşti, ci de felul în care trăieşti.

(Hieroteos Vlachos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Editura Bunavestire, Bacău, 2000)