Conform percepţiei dominante din mediile academice şi presa de specialitate, fenomenul secularizării creşte în intensitate. Văzut prin prisma statisticilor, pare a fi în creştere. Din ce în ce mai mulţi oameni renunţă la afilierile religioase tradiţionale fără a migra semnificativ spre alte confesiuni. Din ce în ce mai puţine persoane participă regulat la cultul divin, opţiunea monahală şi cea sacerdotală devin din ce în ce mai rare printre tinerii din noua generaţie. 

Cauzele acestui fenomen sunt multiple, dar printre cele principale avansate de cercetătorii fenomenului se numără combinaţia dintre tehnologia, prosperitatea şi stabilitatea socială şi economică de care se bucură occidentul şi ca urmare a globalizării din ce în ce mai mulţi locuitori ai Terrei. Potrivit predicţiilor acestora într-un orizont temporal foarte apropiat, religiile vor dispărea ca factori semnificativi de structurare a existenţei comunităţilor pe dimensiunea spirituală, ci vor deveni etichete socio-culturale care vor susţine o identitate preponderent laică, dar cu reflexe istorico-religioase.  

Cu toate acestea însă, eu cred că acum asistăm la un fenomen invers al procesului de secularizare care nu este observabil încă statistic, dar este detectabil la nivel de articulare a arhitecturii instituţionale a noii ordini.

Principalul motor al secularizării a fost statul laic, care s-a substituit în ariile importante ale existentei sociale, funcţiilor exercitate şi administrate de Biserică. Statul laic a fost însă coeziv atâta vreme cât a reuşit să propună un set coerent de valori morale şi umane. Confruntat însă cu revoluţia tehnologia şi competiţia globală, cu delocalizările masive ale forţei de muncă şi cu convergenţa surselor de informare şi culturale, statul laic clasic se află într-un stadiu avansat de disoluţie. Presiunile economice generate de criza mondială fac posibilă o re-teoretizare a retragerii statului din sfera acţiunii sociale şi cedarea prerogativelor suveranităţii către actori multi-statali. Diferenţele de politici nu vor fi doar ideologice odată cu trecerea la guvernarea multi-statală, ci şi practice, legate de imposibilitatea gestionării coerente a unor comunităţi atât de diferite. Ca urmare, guvernarea multi-statală va fi inevitabil o guvernare limitată, care nu va mai putea propune naraţiuni istorico- socialo-economico-valorice coerente care să poată disloca poziţia Bisericii în societate.

În curând, singura instituţie care va avea un discurs coerent va fi Biserica. Pentru cei care vor căuta ordinea şi coerenţa Biserica va fi unica soluţie, contrastând puternic cu ideologiile gnostico-dualiste care forţează prin nivelarea şi compatibilizarea unor valori incompatibile coerenţa unei lumi percepute din ce în ce mai fragmentar şi haotic.  

Efectul interesant al acestui proces va fi reconsiderarea libertăţii ca fiind legată intim de autoritate şi nu de contestarea autorităţii. Aşa cum statul modern laic s-a fondat pe emanciparea de sub autoritatea, presupus tiranică a Tatălui, Sacerdotului şi a Principelui. Lumea multi-statală îşi va căuta coerenţa prin emanciparea de sub domnia haosului,a lipsei de valori şi a echilibrelor instabile. 

Oamenii vor fi liberi doar atunci când vor fi conectaţi la o sursă indiscutabilă de autoritate şi adevăr. Iar singura ofertă pentru această libertate o are Biserica prin cuvântul Mântuitorului care spune „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”.