Înainte de a expune câteva gânduri despre rolul preotului în activitatea misionară a parohiei, aş dori să evoc acel episod din Sfânta Scriptură, al rechemării Sfântului Apostol Petru în slujirea apostolică, în care acesta este întrebat de Mântuitorul de trei ori: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine? Şi i-a răspuns: Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că te iubesc. Iisus a zis către el: Paşte oile mele” (Ioan 21, 15-17).

Am evocat acest episod evanghelic, deoarece întreaga noastră lucrare preoţească se clădeşte pe răspunsul nostru zilnic la întrebarea insistentă a Celui care ne-a chemat şi ne-a trimis prin Sfânta Taină a Hirotoniei: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” şi fără un răspuns ferm, „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc!” nu putem primi binecuvântarea Lui de a păstori membrii propriilor noastre familii şi nici a oilor din familia duhovnicească a parohiei.

Rolul familiei preotului în activitatea misionară a parohiei este acela de factor foarte important pentru păstrarea şi întărirea dreptei credinţe, pentru promovarea moralităţii credincioşilor şi pentru păstrarea lor în sânul Bisericii. De aceea, este inclusă familia preotului în declaraţia-jurământ pe care o citeşte candidatul la Hirotonie, ca o subliniere a interdependenţei dintre casa lui Dumnzeu şi casa slujitorului Său, acesta trebuind să-şi chivernisescă bine casa lui, „având copiii ascultători, cu toată bună-cuviinţa, căci dacă nu ştie cineva să-şi chivernisescă propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnzeu?” (I Timotei 3, 4-5)

Membrii familiei preotului în viaţa familiei duhovniceşti parohiale sunt chemaţi pentru a fi „puţinul aluat care dospeşte toată frământătura” (I Corinteni 5, 6) şi „turma cea mică şi plină de râvnă sfântă” (Luca 12, 32). Familia preotului trebuie să devină un model de familie creştină. Ea este în centrul atenţiei enoriaşilor, a vecinilor şi a şcolii în care învaţă copiii lui. Preotul şi familia lui „trebuie să aibă şi mărturisire bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară” (I Timotei 3, 7). Familia preotului, mai mult ca oricare altă familie, are datoria de a forma biserica din casă, printr-o viaţă duhovnicească intensă. Aici, tatăl, în calitatea sa de preot, se comportă acasă ca şi la biserică, în timpul slujbei şi slujeşte casei sale, precum îi slujeşte lui Dumnezeu şi viceversa. 

Un rol principal în crearea şi întreţinerea familiei preotului o are soţia sa, preoteasa, „care se jerfeşte alături de soţul şi preotul ei pe altarul naşterii de prunci, al asumării de responsabilităţi în viaţa societăţii, al slujirii enoriaşilor, în calitate de maică preoteasă”.[1] Este o adevărată binecuvântare pentru lucrarea liturgică misionară a unei parohii chipul acelei maici preotese care participă la sfintele slujbe îmbrăcată cuviincios şi înconjurată de pruncii pe care i-a dat Dumnezeu, care stă in capul rândului celor care vin să primească Sfânta Împărtăşanie, care cântă cu poporul la Sfânta Liturghie, iar copiii cântă şi citesc la strană ori ies cu lumânarea înaintea preotului la sfintele slujbe. Nu întâmplător, s-a spus că preoteasa este „jumătate din preoţie”. O soţie înţeleaptă este întotdeauna un sprijin de nădejde, care îl va ajuta să poarte crucea preoţiei, aşa cum o soţie rea poate fi o piedică în activitatea pastorală a unui preot. Sunt situaţii în care preoteasa poate da sfaturi multor femei în probleme de viaţă sau în probleme care se referă strict la ele, fără să mai fie nevoie de a-l deranja pe părinte.

Preotul duhovnic, prin puterea rangului şi a stării lui, trebuie să-i întâmpine şi să-i asculte pe toţi care vin la el cu necazurile, durerile şi păcatele lor. Casa preotului este o biserică, este chilia lui, unde se roagă şi se pregăteşte pentru slujbele bisericeşti. Chiar dacă preotul ar tăcea, faptele trebuie să vorbească pentru el.

Despre demnitatea misiunii preotului în rândul credincioşilor, vorbeşte marele istoric Nicolae Iorga, la începutul secolului XX: „Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoţii să înţeleagă marea lor misiune culturală, socială şi naţională ce li se impune, legătura strânsă ce trebuie să o păstreze cu poporul, cultul pentru artă şi carte, cu care sunt datori... asemenea marilor slujitori care au dat poporului toată învăţătura sa, au înzestrat neamul cu o limbă literară, au sprijinit statul fără să se lase înghiţiţi de el şi au călăuzit poporul pe drumurile credinţei”.[2]

(Pr. Dumitrache Ciprian)

[1] Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, „Anul mântuirii 2008”, în: Candela Moldovei, an XVIII (2009), nr. 1-2, p. 2.

[2] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române şi a vieţii religioase a românilor, Bucureşti, 1908, pp. 4-5.