Căsătorie sau călugărie. Dar despre a treia cale?

Cei mai mulți dintre aceia care optează pentru una dintre cele două căi, chiar și foarte deciși fiind, ajung să regrete măcar o dată în viață alegerea făcută: „Oare nu am ales greșit? Nu cumva pentru mine era cealaltă cale?”. Desigur, este doar o ispită, un moment de încercare a credinței, un impuls spre a căuta și mai mult voia lui Dumnezeu. Este nevoie să fim fideli alegerii făcute, chiar dacă suntem zguduiți de tot felul de gânduri sau de situații cu care ne confruntăm.

Vocația pentru monahism este tot mai rar manifestă în ultimii ani. Puțini mai sunt tinerii frământați de această dilemă: ce să aleg, căsătorie sau călugărie? După 1990, aproape că nu exista conferință sau dialog duhovnicesc la care să nu fie atins acest subiect. Mi-aduc aminte și un episod relevant din acei ani. La un moment dat, un tânăr îi mărturisește unui ierarh neputința de a se decide: „Nu știu dacă să mă căsătoresc sau să intru în mănăstire. Sunt nehotărât. Ce mă sfătuiți?”. Răspunsul ierarhului a venit prompt: „Fie că te vei căsători, fie că te vei călugări, oricum vei regreta”. Cu alte cuvinte, nu poți lua o decizie atât de importantă pentru tine dacă nu ai deplină încredințare lăuntrică, validată și de duhovnic, cel care-ți cunoaște cel mai bine inima. Cerând altora să decidă pentru tine, deschizi ușa multor îndoieli ce te vor chinui în viitor. Pe de altă parte, și dacă știi sigur pe ce direcție vrei să mergi, nu vei fi scutit de momente de tulburare. Cei mai mulți dintre aceia care optează pentru una dintre cele două căi, chiar și foarte deciși fiind, ajung să regrete măcar o dată în viață alegerea făcută: „Oare nu am ales greșit? Nu cumva pentru mine era cealaltă cale?”. Desigur, este doar o ispită, un moment de încercare a credinței, un impuls spre a căuta și mai mult voia lui Dumnezeu. Este nevoie să fim fideli alegerii făcute, chiar dacă suntem zguduiți de tot felul de gânduri sau de situații cu care ne confruntăm. Doar cel căsătorit ‒ și numai în anumite condiții ‒, poate, la un moment dat, să intre în monahism.

Chiar dacă nu mai sunt atât de mulți cei doritori să îmbrace „îngerescul chip”, cele două căi ‒ căsătoria și călugăria ‒ rămân, în continuare, opțiunile recomandate de Biserică. Desigur, asta nu înseamnă că o persoană celibatară, divorțată sau văduvă nu se poate mântui. Și, atunci? De ce doar primele două căi sunt, de regulă, aduse în prim-plan? Eu nu am găsit decât o singură explicație care să mă mulțumească. Dar, mai întâi, să lămurim câteva aspecte esențiale ale vieții duhovnicești.

Sensul vieții creștine este mântuirea, unirea cu Dumnezeu și cu toți oamenii, țel rezumat de Mântuitorul astfel: „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21). Pentru a atinge acest ideal, avem nevoie să intrăm într-o lucrare. Adică un proces în care, cu ajutorul lui Dumnezeu și sub îndrumarea duhovnicului, ne conștientizăm toate legăturile pătimașe cu această lume, modul egocentric de a gândi și de a viețui, cultivând lepădarea de sine prin împlinirea poruncilor evanghelice. Cel ce alege călugăria alege un mod mai radical, mai „accelerat” de împlinire a acestei lucrări duhovnicești. Fecioria, sărăcia și ascultarea sunt cele trei voturi care îl ajută pe un viețuitor de mănăstire să-și cunoască mai repede și mai evident sinele egoist și pătimaș. Același lucru se petrece și cu cel căsătorit, doar că ritmul este altul, iar prilejurile sunt diferite. Conviețuirea cu celălalt, zi de zi, îl face și pe cel căsătorit să-și atingă limitele și să se cunoască pe sine așa cum este, nu cum i se pare că este. Familiaritatea ce se instalează într-un cuplu căsătorit creează mediul propice pentru ca egoul nostru să se manifeste fără inhibiții. Astfel, ne putem vedea patimi și păcate dintre cele pe care nici nu ne închipuiam că zac în noi. Doar așa putem pune „început bun” în fiecare clipă.

Așadar, fie că este călugăr, fie că este căsătorit, creștinul nu prea are cum să evite ciocnirea cu sinele său de care este chemat să se lepede, ca să se poată lipi de Domnul Hristos. Desigur, fiecare în măsura în care alege să împlinească poruncile lui Dumnezeu, țintind să dobândească smerenia și pocăința. În sine, nici una dintre cele două căi nu mântuiește. Adică simplul fapt că ești călugăr sau căsătorit nu-ți asigură bilet de intrare în Rai. Însă și călugăria, și căsătoria ne plasează într-un cadru favorabil lucrării duhovnicești. Restul ține de bunăvoința noastră.

Persoana care viețuiește singură are o mai mare libertate, dar și mai puține elemente ajutătoare pentru viața duhovnicească. De exemplu, poate să-și facă programul său sau să aibă anumite tabieturi, fără a se „ciocni” de cineva. E mai greu pentru un om aflat într-o astfel de situație să-și conștientizeze limitele. Sunt mulți cei care, înainte de a intra în mănăstire sau de a se căsători, aveau o viață pe care o credeau a fi foarte duhovnicească: se rugau mult, făceau milostenie, mergeau des la biserică, posteau etc. În momentul în care s-au înscris pe una dintre cele două căi, au început să apară așa-zisele „scăderi” sau ispite. Unii au ajuns să tânjească după viața de dinainte, când ‒ vezi, Doamne! ‒ trăiau mai creștinește. De fapt, căsătoria sau călugăria nu fac decât să scoată la iveală ceea ce zace sub aparenta noastră duhovnicie.

Desigur, și cel ce este celibatar, divorțat sau văduv, chiar și locuind singur, are multe prilejuri de a intra într-o lucrare duhovnicească. Vrând-nevrând se „lovește” de cei din familia lărgită, de vecini, de colegii de muncă, de cei din comunitatea parohială etc. Astfel, are și el suficient de multe prilejuri spre a-și vedea înclinația spre păcat și neputințele, spre a-și conștientiza lipsa de smerenie sau puțina dragoste. Unii ca aceștia au intrat demult în sinaxare, alții urmează a fi înscriși acolo ‒ cum este cazul și lui Ioan Lumânărică, „sfântul cerșetor” de pe străzile Iașului din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dar este bine să conștientizeze cei ce trăiesc singuri că este mult mai mare ispita de a-și construi un mod de viață în care egoul lor să se așeze foarte confortabil. Ca să nu mai vorbim despre ispita de a intra în relații efemere cu alte persoane, ce pot lesne aluneca spre desfrânare.

În concluzie, eu înțeleg că Biserica recomandă ‒ desigur, acolo unde se poate face această alegere ‒ ca omul să îmbrățișeze fie calea căsătoriei, fie pe cea a călugăriei ‒ ca asumare a unei lucrări duhovnicești continue, într-un context ce poate fi mai lesne valorificat în perspectiva mântuirii. Această recomandare este expresia unei griji părintești, nu are valențe discriminatorii. Cel ce viețuiește singur în lume, pentru a evita să-și facă voia proprie, este bine să se așeze mai temeinic sub ascultarea unui duhovnic. Călugărul și cel căsătorit nu prea pot fugi de confruntarea cu ei înșiși, ca urmare a interacțiunii cu cei din obște, respectiv cu cei din familie. Cel singur este însă mai vulnerabil, mai predispus a se refugia într-o lume proprie, în care el însuși să-și fie reper. Calea omului singur mi se pare cea mai grea, tocmai pentru că este și cea care solicită mai multă responsabilitate, mai mult discernământ.

De la același autor

Ultimele din categorie