La mijlocul veacului al XV-lea, un călugar român pe nume Iosif, care se nevoise în peşterile din Valea Iordanului, şi-a luat ucenicii şi s-a întors în locurile natale, retrăgându-se pe Muntele Bisericanilor din judeţul Neamţ, unde va ridica un schit. În 1498, biserica a fost jefuită şi incendiată de turci, iar Iosif împreună cu cei nouă călugari a vrut să plece la Muntele Athos, cunoscut drept „Grădina Maicii Domnului". Cei zece monahi n-au apucat a face mulţi paşi, că au fost opriţi de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a coborât plină de lumină din crengile unui stejar şi le-a spus: „Rămâneţi pe loc, căci şi aici este Grădina Mea”. Călugării au găsit apoi, în scorbura stejarului, o icoană a Maicii Domnului, păstrată până astăzi. Pe acel loc ei au înălţat o bisericuţă din lemn, iar după câţiva ani, cu ajutorul voievodului Ştefan cel Mare şi al urmaşului său, Ştefăniţă Vodă, a fost zidită Mănăstirea de piatră de la Bisericani.

Despre vieţuirea pustnicească şi în mari nevoinţe a Cuvioşior Iosif şi Chiriac de la Bisericani (canonizaţi pe 3 octombrie 2008 şi pomeniţi pe 1 octombie, odată cu prăznuirea “Acoperământului Maicii Domnului”) nu ne-au rămas prea multe informaţii. Se ştie că, din dorinţa de a respecta ritualul oriental al slujbelor neîntrerupte deprins la Sfântul Munte, Cuviosul Iosif şi ucenicii lui slujeau neîncetat, în nopţile de miercuri spre joi şi sâmbătă spre duminică, făcând priveghere, motiv pentru care li s-ar fi spus "bisericoşi" sau "bisericani", denumire ce s-a extins şi asupra aşezării monahale pe care ei au întemeiat-o. Continuator al lucrării duhovniceşti a Cuviosului Iosif, Cuviosul Chiriac a arătat o nevoinţă mult mai aspră şi o vieţuire mult mai retrasă, „gol şi ticăloşit în munte şase zeci de ani”, aşa cum arată Sfântul Ierarh Dosoftei.

Mai poate fi numită România Grădina Maicii Domnului?

Credinţa şi rugăciunea neîncetată a sutelor de sihaştri de la Bisericani - dar şi a miilor de sfinţi anonimi, ale căror moaşte stau la temelia ţării noastre - au făcut odinioară din România o adevărată Grădină a Maicii Domnului. Azi, însă, lucrurile nu mai stau deloc aşa. Obişnuim să deplângem moartea victimelor din cele două Războaie Mondiale, dar despre cele peste 22 de milioane de copii ucişi fără milă în pântecele mamelor nu pomenim aproape nimic. Manualele şcolare prezintă copiilor ororile războiului văzut, dar despre războiul nevăzut dus împotriva pruncilor nevinovaţi nu face referire niciun manual din România. Ba mai mult decât atât, elevii sunt instruiţi cum să se pregătească să ucidă, prin contracepţie şi avort, fiinţele plăsmuite şi dăruite de Dumnezeu. Iar pervertirea deplină a instinctului matern face ca femeile, înzestrate cu darul naşterii de prunci, să se coboare din demnitatea lor, ajungând mai rău decât necuvântătoarele. Căci până şi acestea din urmă sunt capabile de sacificiul suprem pentru puii lor.

„Nu știi pe cine omori; el nici nu se poate apăra de lucru acesta; nu știi, lașule?! Era un împărat care a cucerit pe alt împărat, și a vrut să omoare tot neamul împăratului, după ce a intrat în palatele lui. Și într-o cameră a descoperit un copil mic. Copilul, când l-a văzut, a ridicat mâinile spre tiran, râzând și astfel l-a dezarmat complet. Ei, vedeți? Copilul, în pântece, nu poate să se apere. S-a demonstrat că fătul simte pericolul, simte cuțitul ucigaș și se rotește puternic, într-un strigăt mut, dar nu se poate nicicum apăra. Va să zică, este ființă! El nu se poate apăra, și tu îl ucizi cu atâta cruzime și cu dezinvoltură... Poate să iasă un preot, poate să iasă un mare despicător de idei... Nu știi pe cine omori. Avortul a devenit un obicei, iar acum statisticile însumează cifre îngrozitoare.”(Părintele Arsenie Papacioc)

Cum să mai fie România o Grădină a Maicii Domnului, când tot pământul bălteşte de sânge nevinovat şi tot văzduhul se cutremură de strigătele mute ale sutelor şi miilor de făpturi sfârtecate cu sânge rece?! Dintr-o patrie a credinţei şi sfinţeniei, România a devenit patria avortului, în care fiecare dintre noi ducem în spate câte un copil mort, şi cu toţii purtăm pe conştiinţă povara grea a nepăsării în faţa tuturor acestor crime. Căci toate se petrec zi de zi, chiar sub ochii noştri, la doi paşi de noi, cu zâmbetul pe buze şi cu gândul la preocupările cotidiene. Ştim că acum, chiar acum sute de copilaşi, aşa cum sunt ai noştri şi aşa cum am fost şi noi, cei iubiţi, doriţi şi aduşi pe lume, se luptă în felul lor să scape de o pedeapsă nedreaptă, devenind victimele celui mai cumplit război pe care l-a scornit mintea omenească.

«Vine câte unul pe ecrane şi zice cu emfază: „Poporul nostru creştinesc”… Care popor creştinesc? Acela care înoată până la gât în sânge de prunci? Îl auzi pe altul rostind: „România, Grădina Maicii Domnului!” Care? Maica Domnului ocroteşte o ţară scăldată în sânge nevinovat? Cum poţi crede aşa ceva? Alţii evocă „mănăstirile noastre”… De acord, dar nu sunt ale noastre, sunt ale strămoşilor, noi n-am făcut decât să le întinăm prin păcatele pe care le săvârşim. » (Părintele Nicolae Tănase)

Şi ne-ar fi şters demult Dumnezeu de pe faţa pământului, dar pentru rugăciunile sfinţilor noştri mucenici, ale pustnicilor neştiuţi de nimeni, pentru jertfele martirilor din lagăre şi închisori şi, mai ales, pentru rugăciunile Maicii Domnului, încă mai existăm ca neam. Încă ne mai ţine Dumnezeu, dar până când?!  

„Noi ne lăudam că suntem ortodocşi, dar câte avorturi avem? Suntem aproape prima ţară de pe Glob cu avorturile. Mie mi-e ruşine să zic că sunt ţară ortodoxă şi sunt prima la avorturi. Sau ţi-e ruşine să zici că suntem ţară ortodoxă, când auzi câte crime şi câte omoruri se fac. Ar trebui mai multă credinţă ortodoxă şi trăire reală. Şi dacă suntem plini de păcate şi de patimi, să ne punem la picioarele Mântuitorului, că El ne ridică, ne scoate. Dar până nu ne punem sincer acolo, slabă nădejde că România e Grădina Maicii Domnului.” (Părintele Arsenie Boca, Un om mai presus de oameni. Mărturii, volumul 4, Editura Agaton, 2011)