Din punctul de vedere al autorului de filosofie răsăritean, raportarea la textele care se găsesc sub numele de Tradiţie nu joacă doar rolul de argument al autorităţii, ci mai mult, de înscriere pe o cale, sau mai precis pe calea care înseamnă autentica transmitere a veridicităţii. Pe de altă parte, orice explicare a articulării realităţii create nu poate ocoli în explicaţiile răsăriteanului referinţa la dimensiunea participativ-ierarhică, întrucât pentru spaţiul cultural ortodox numai astfel se poate vorbi de cosmos. În mod paradoxal, cu cât transmiterea ierarhic-participativă a Adevărului trece prin mai multe „relee”, prin mai multe experienţe personale de mediere, ceea ce se înfăţişează este de o bogăţie mai mare de înţelesuri şi de o nuanţare personală mult mai bogată. Cu cât intermedierea este mai complexă, se petrece în schema ce urmează modelul dionisian un fapt invers modelului neoplatonician: îndepărtarea de Unu nu înseamnă o împuţinare, o diminuare a fiinţei, ci o dezvăluire a unor adâncuri nebănuite ale revelaţiei divine. Astfel se împlineşte rostul ierarhiei, care este imitarea lui Dumnezeu, sau după un termen cu răsunet în Răsărit, îndumnezeirea.