Rătăcitor, cu ochii tulburi,

Cu trupul istovit de cale,

Eu cad neputincios, Stăpâne,

În fața strălucirii Tale.

În drum mi se desfac prăpăstii,

Și-n negură se-mbracă zarea.

Eu în genunchi spre Tine caut:

Părinte, orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri

Eu simt ispitele cum sapă,

Cum vor să-mi tulbure izvorul

Din care sufletul s-adapă.

Din valul lumii lor mă smulge

Și cu povața Ta-nțeleaptă,

În veci spre cei rămași în urmă

Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minții mele taina

Și legea farmecelor firii.

Sădește-n brațul meu de-a pururi

Tăria urii și-a iubirii.

Dă-mi cântecul și dă-mi lumina

Și zvonul firii-ndrăgostite,

Dă-i raza soarelui de vară

Pleoapei mele obosite.

Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge

Și de durerea altor inimi

Învață-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Ursitei naștere și rele,

Ci jalea unei lumi, Părinte,

Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda

Atâtor doruri fără leacuri,

Dă-mi viforul în care urlă

Și gem robiile de veacuri.

De mult gem umiliții-n umbră,

Cu umeri gârbovi de povară...

Durerea lor înfricoșată

În inimă Tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtuna,

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă

Pe strunele înfiorate;

Și cum, sub bolta lui aprinsă,

În smalț de fulgere albastre,

Încheagă-și glasul de aramă:

Cântarea pătimirii noastre.

(Octavian Goga)