Și ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienței mele: este nimic, este moarte. Are o aparență de frumusețe, de viață, de plăcere, de adâncime, de înțelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugăciune. Rugăciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile și pământul. Cuvântul este taină mare și Părintele nostru Sofronie spu­ne că are rădăcini metafizice. În sens adânc, cuvântul nu este doar informație, ci comuniune. Cum putem să repetăm aceeași Liturghie (unii preoți zilnic) și să nu ne plictisim, cum ne acuză unii că este ca și cum am vedea aceeași piesă de teatru în fiecare zi? Fiindcă Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Și cuvântul înno­iește și se înnoiește în om. Este cuvânt viu fiindcă este energie dumnezeiască. Chiar la nivelul omului există energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obișnuit al lumii noastre, când doi îndrăgostiți își spun: „Te iubesc!” ar putea unul să răspundă: „Știu, că mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja”. Aceasta nu este informație, este comuniune. Le place să audă cuvântul ăsta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor.

Cuvântul însă crește mult mai mult în rugăciune, când ne adresăm Domnului cu „Tu”. Biserica este cul­tura fără egal în istorie și ne-a dat cuvinte de comuniune cu Însuși Cel fără de început Care, smerit, Se pogoară la mintea noastră, ca să înalțe mintea noastră la mintea Lui cea fără de început.

Rugăciunea este cuvânt de comuniune la care tre­buie să fim cu mare atenție. „Să luăm aminte, – cum se spune în Liturghie – înțelepciune!”. Este cuvânt pe care nu trebuie să-l pierdem. Când suntem în biserică la slujbe, sau când citim rugăciunile de dimineață, de seară, ori înainte sau după împărtășanie, trebuie să fim atenți să nu devină o formalitate. Căci fiecare cuvânt este un mărgăritar de mult preț, cum pământul și cerul nu au.

Prin cuvântul rugăciunii trebuie să-L invităm pe Dumnezeu în cele mai obișnuite clipe ale vieții noastre, fiindcă, aș zice, pe de o parte să sfințim timpul, să sfințim clipa, să sfințim lucrurile noastre zilnice și, pe de altă parte, să facem din orice clipă, din orice mo­ment prielnic, un prilej de rugăciune. Așa, de altfel, găsim și în cărțile bisericești (mă gândesc la Molitfelnic și Aghiasmatar), rugăciuni de binecuvântare pentru toate clipele vieții omului: binecuvântăm câmpul, binecuvântăm secerișul, binecuvântăm casa, bine­cuvântăm călătoria, ne rugăm pentru boală etc. Dar, pe de altă parte, secerișul și semănatul și boala și că­lătoria vă spun că sunt un bun prilej ca să ne gândim și la Dumnezeu. Până la urmă toate acestea trec; rămâne rugăciunea.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 76-78)