Rugăciunea era numită de stareţ limbă a veacului viitor. Dar oare pentru veacul de acum este alta? Câte feluri de limbi şi dialecte nu sunt folosite decătre oameni? Dar nici una din acestea nu este adevărată, deoarece nu cunosc adevărul prin excelenţă. Oare la ce folosesc dialectele, dacă nu la exprimarea dorinţelor şi a dispoziţiilor lăuntrice? Ce alt dor sau dorinţă se compară cu dorirea după Dumnezeu şi după veşnicie? Acestea două se realizează prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă deaproapele, iar rugăciunea este mijlocul şi calea către această izbândă. Poate pare apăsătoare stăruinţa noastră asupra subiectului rugăciunii. Dar cunoscând importanţa acestei virtuţi, ca mijloc desăvârşit atât pentru persoane, cât şi pentru întreaga umanitate, insistăm mai mult asupra ei, pentru că toţi ne silim să dobândim îmbunătăţire şi sporire.

În timpul ieşirii israeliţilor din Egipt, vedem că s-a produs o rătăcire generală a poporului, lucru ce a atras dreapta mânie a lui Dumnezeu spre pierzarea lor, din care i-a izbăvit în chip minunat rugăciunea. De mai multe ori s-a repetat aceasta în istoria rătăcirii israeliţilor în pustie şi totdeauna au fost mântuiţi prin rugăciunea proorocului, chiar şi atunci când a început „pedeapsa” pentru nimicirea neascultătorilor. Foarte numeroase sunt exemplele în istoria omenirii care ne încredinţează despre izbăvirea ei, prin rugăciunea oamenilor virtuoşi, de primejdiile ce o ameninţau.

În felul acesta se manifestă cele două virtuţi de temelie ale oamenilor duhovniceşti, desăvârşite în Dumnezeu: dragostea şi rugăciunea. Dragostea este esenţa şi firea celor desăvârşiţi, în timp ce rugăciunea o vădeşte. Stareţul ne spunea că la cel ce se roagă cu adevărat simţământul dragostei faţă de aproapele este vădit. Iată cuvintele lui: „Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-1 iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să știţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia”.

(Cuviosul Iosif Isihastul, Nevoințe, Experiențe, Învățături, Editura Evanghelismos, p. 206-207)