Sunt foarte bucuros că totul vă merge bine, nu în ceea ce ţine de mănăstire, ci în sufletul sfinţiei voastre! Căci, de vreme ce există rugăciunea, mai bine nici nu poate fi. Am găsit o observaţie undeva, cum că vechii călugări, când se întâlneau cu alţi călugări în vizitele pe care şi le făceau reciproc înainte de toate se întrebau cum le merge rugăciunea. În rugăciunea adevărată toate raporturile noastre faţă de Dumnezeu, cele mai înalte, se află în acţiune şi lucrează, în timp ce viaţa noastră duhovnicească stă în rânduiala ei. Rugăciunea este dovada existenţei noastre duhovniceşti şi măsura ei!

De ce ne mirăm când citim că oarecare dintre sfinţi stătea la rugăciune şi nu pleca uneori toată noaptea şi o parte din zi? Rugăciunea îl ducea în casa părintească, unde Tatăl, Mama, fraţii şi surorile cu toată dragostea îl îmbrăţişau, îl mângâiau şi îl desfătau. Să dea Domnul să nu pierdeţi niciodată dispoziţia lăuntrică de rugăciune.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumenița, Galați, 2008, p. 9)