S-a dus odată unul dintre ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale – coşniţe şi rogojini. Acolo l-a întâmpinat o femeie desfrânată, care văzând frumuseţea tânărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea. Iar el, necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă.

Spunând vorbe desfrânate către dânsul, se ispitea, ca şi de demult egipteanca, pentru a înșela spre păcat pe Iosif cel curat. Iar fratele, văzându-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, şi-a întors mintea spre cer, zicând întru sine: „Cel ce ai izbăvit pe prorocul Tău din pântecele chitului, Hristoase Împărate, şi pe mine din marginea pierzării şi din moartea aceasta sufletească izbăveşte-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău, ale lui Macarie, părintelui meu!”.

Şi îndată a fost răpit de o mână nevăzută, precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, şi în chilia sa s-a dus. Iar acolo l-a aflat pe Sfântul Macarie rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, ca din primejdia ce era de faţă să se izbăvească ucenicul său. Pentru că ştia ceea ce se făcea, iar pe cele de departe ca şi pe cele de aproape le vedea cu ochii minţii. Deci, văzând pe ucenicul său, a zis: „Mulţumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni Dumnezeu, căci din gura balaurului şi din porţile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiasca Sa putere din căderea în păcat şi aducându-te în chilie, precum odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip”.

Astfel, rugăciunile Cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu. Oarecând, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare. Pentru că ducând coşniţe de la schit, se ostenise.  Apoi a şezut şi s-a rugat, zicând: „O! Dumnezeule, Tu ştii că am slăbit...”. Şi îndată s-a aflat lângă râul unde voia să meargă.