Dintre toate terapeuticile religioase, prima este Rugăciunea, căci ea este temeiul şi însoţitoarea necesară a tuturor celorlalte şi are împotriva bolilor o eficienţă deosebită. „Este cineva bolnav între voi? Să se roage”, recomandă Sf. Apostol Iacov (Iacov 5, 13) Pentru a suporta boala cu răbdare, dar şi pentru a scăpa de ea, bolnavul să ceară ajutorul „Doctorului Mare şi Ceresc”, strigând ca şi orbul din Ierihon (Luca 18, 38): „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Făcând aceasta, el se va deschide atotputerniciei regeneratoare a harului dumnezeiesc.

Pentru a-i acorda omului vindecarea pe care acesta o cere, Dumnezeu nu-i cere decât un lucru: să se roage Lui cu credinţă. Iisus îi întreabă pe cei doi orbi: „Credeţi că Eu pot să fac aceasta?” (Matei 9, 28). Omul nu primeşte [dar] de la Dumnezeu decât pe măsura credinţei sale: „Fie ţie după credinţa ta”, îi zice Hristos sutaşului (Matei 8, 13); iar femeii cu scurgere de sânge (Matei 9, 22; Marcu 5, 34; Luca 8, 48), ca şi femeii păcătoase: „Credinţa ta te-a mântuit” (Luca 7, 50); la fel ca şi orbului (Marcu 10, 52), şi leprosului (Luca 17, 19). Căci harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte peste toţi oamenii - şi în mod plenar peste cei botezaţi - şi, pentru a-l primi, îi este de ajuns oricui să se întoarcă spre acest har şi să se deschidă către el. De aceea, Hristos zice: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea” (Marcu 11, 24).

(Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, traducere de Vasile Mihoc, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, pp. 97-98)