Rugăciunea minţii e o armă puternică şi sigură de mântuire pe care suntem datori toţi să o avem. Dar eu, unul, n-o am. Ca să ai rugăciunea minţii trebuie întâi să-ţi cureţi inima de toate patimile cele urâte înaintea lui Dumnezeu şi mai cu seamă, cum am spus, de înălţarea minţii. Poţi acuma, dacă ai smerita cugetare şi vine omul şi te ocărăşte, să zici: „într-adevăr, sunt vinovat. Bine mi-a zis ăla care m-o ocârât.” Vine altul şi te pişcă, îţi mai dă şi o palmă, şi zici: „Adevărat, da’ bine mi-a făcut.” Şi atunci vei şti că rugăciunea minţii pe care o ai e întemeiată în minte şi în inimă şi în cuget şi-n toate.

Da’ dacă te îndreptăţeşti, greşeşti; nu trebuie să ne îndreptăţim întru nimic. Vedeţi, când ne ducem şi ne împărtăşim, ce ne zic Sfinţii Părinţi: „Vrei să te împărtăşeşti? Întâi du-te şi te împacă cu acela care te-a nedreptăţit”.

Să zicem că tu nu eşti vinovat deloc, ci duşmanul tău, care-i mai mare şi te-a pedepsit. Cu toate că eşti sfânt înaintea lui Dumnezeu, să te duci tu şi să-i pui metanie, ca să fii cu cugetul în pace.

(Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 205)