Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre nu depinde de mulțimea cuvintelor noastre, ci de curăția gândului și a inimii noastre. Cel ce se roagă să nu spună cuvinte fără rost[1]. Atât Mântuitorul cât și Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne rugăm des, cu rugăciune scurtă și cu mici pauze, pentru că lungind rugăciunea ne putem pierde  atenția, dând astfel ocazia diavolului să se apropie de noi și să ne umple mintea cu gânduri de la el. Dacă ne rugăm cu rugăciuni scurte și dese, este mai ușor să ne concentrăm atenția și să ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu[2]. Rugăciunea este pricină de mântuire, pricină pentru nemurirea sufletului; este zid tare al Bisericii, pavăză neclintită, înfricoşătoare dracilor, iar nouă, celor dreptcredincioşi, mântuitoare[3].

Iisus ne învață să nu ne temem de moarte, căci rugăciunea continuă este arma sigură împotriva ei. Făgăduiala lui Dumnezeu este sinceră, adevarată, este însuși testamentul lui Iisus în clipa morții pe cruce în fața ucenicilor Lui. Iisus a rămas același, constant în toate timpurile: „Cerul și pământul vor pieri, dar cuvintele Mele nu vor pieri”. Deci sunt promisiunile Lui făcute tuturor oamenilor: orice om are dreptul să ceară și să fie ascultat, și orice va cere, dacă va fi spre mântuirea lui, i se va da lui.

Când Iisus spune: „Tot ce veți cere în numele Meu, Tatălui, veți primi”. El se referă în primul rând la lucrurile spirituale, la viața sufletului pentru care de fapt a venit în mijlocul oamenilor. Și tot El spune cu alt prilej: „Căutați Împărăția lui Dumnezeu”. Deci aceasta trebuie să cerem în rugăciunea noastră. Cât privește lucrurile și bunurile materiale, le putem cere atât timp cât ele nu ne împiedică la cucerirea Împărăției. Oamenii ar trebui sa mulțumească lui Dumnezeu pentru orice și pentru toate, fie durere și boală, fie binefacere și prosperitate și tot ceea ce primesc sa pună în slujba Domnului, să spună ca Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat!” „Și toate celelalte se vor adauga vouă…celor ce căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu”, ne încredințează Iisus. Accesoriile vieții acesteia, ca: sănătatea, averea, știința, talentele, nu pot fi decât mijloace pentru a câștiga lumina spirituală și fericirea veșnică, iar nu scopuri în sine. Să cerem ca Dumnezeu sa înmoaie inimile împietrite și să ne inspire mijloace ingenioase de a îmblânzi pe cei vicioși și răi. Să cerem ca inima noastră să fie mereu flămândă și însetată de Hristos, de pâinea cea divină și dătătoare de viață. „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată”. (Ioan 6, 35)

Din învățătura Sfântului Vasile cel Mare cât și a Sfântului Isaac Sirul constatăm că există și o rugăciune prin fapte, prin activitate, când omul lucrează cu mintea, sau cu gura, sau cu trupul, sau cu orice fel de faptă bună spre slava și plăcerea lui Dumnezeu. Toate aceste fapte bune amintite mai sus se considera mai mult rugăciune din afară și mai puțin dinăuntru, prin care omul slăvește cu mintea și cu inima pe Dumnezeu și cu care cei mai râvnitori și iubitori de Dumnezeu se silesc spre a ajunge să se unească mai strâns și desăvârșit cu El. Sfântul Serafim de Sarov, arătând că în lucrarea faptelor bune din afară intră și rugăciunea vorbită, spune: „Calea vieții celei lucrătoare o alcătuiește postul, înfrânarea, privegherea, îngenuncherea, rugăciunea gurii și celelalte nevoințe trupești. Acestea alcătuiesc calea cea strâmtă și cu scârbe care, după cuvântul lui Dumnezeu, duc pe om la viața veșnică”[4].

Părintele Arhimandrit Sofronie Saharov vorbește despre puterea eliberatoare a rugăciunii: „Omul de rugăciune priveşte mediul înconjurător într-o altă lumină. Iubirea de Dumnezeu slobozeşte sufletul nostru de pre­siunile din afară. Singurul imperativ este acela de a păstra această legătură iubitoare cu Dumnezeu. Nu ne va păsa de ceea ce cred despre noi oamenii sau de felul în care ne tratează. Îi vom iubi pe semenii noştri fară să ne mai întrebăm dacă şi ei ne iubesc pe noi. Hristos ne-a dat poruncă de a ne iubi unii pe alţii, dar n-a făcut o condiţie a mântuirii din faptul ca şi ei să ne iubească. Singura noastră grijă va fi aceea de a stărui în cuvântul lui Hristos şi de a nu mai sluji păcatului”[5].

Mântuirea este scopul nostru și respectiv scopul rugăciunii noastre, așa cum spune și Părintele Paisie Olaru: „Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gura, prin cuvânt, cu mintea sau cu inima. Fiecare cum îl îndeamnă cugetul, duhul şi duhovnicul, aşa să se roage. Numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos care izvorăşte lacrimi de umilinţă, care ne ajută să părăsim păcatele şi să creştem în dra­goste, în smerenie şi în credinţă. Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune şi pocăinţă”[6].

Astfel Sfântul Vasile cel Mare ne învață cum să ne rugăm fără să folosim cuvintele: „Rugăciunea e o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem. Ce vreau să spun? Că nu trebuie să facem rugăciunile rostind sila­bele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. Când te aşezi la masă, roa­gă-te. Te-ai săturat? Să nu uiţi de binefăcător! Când te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu. A trecut ziua? Mulţumeşte Celui ce ne-a dăruit soarele. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă”[7].

Vindecarea este un pas esențial în drumul către mântuire, vindecarea trupească fiind posibilă dar nu obligatorie, pe când tămăduirea sufletească este o etapă necesară și obligatorie în dobândirea vieții veșnice. Biserica manifestă o grijă deosebită în acest scop, iar bolnavul duhovnicește sau trupește are la dispoziție multe metode de vindecare prin harul Duhului Sfânt revărsat prin Sfintele Taine și celelalte lucrări ale Bisericii, dar mai ales prin unirea cu Hristos în Euharistie.