Rugăciunea spontană este posibilă în două situaţii: fie în momentele în care, având o puternică conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu, se trezeşte în noi un răspuns de rugăciune, de bucurie şi toate acele forme de răspuns de care suntem în stare atunci când suntem cu adevărat noi înşine şi stăm înaintea Dumnezeului Cel viu, fie atunci când devenim brusc conştienţi de pericolul de moarte în care ne aflăm când venim la Dumnezeu, momente în care strigăm dintr-o dată din adâncul disperării şi al părăsirii, simţind că pentru noi nu este altă nădejde de salvare decât la Dumnezeu.

Aceste două situaţii sunt cei doi poli - a ne vedea în situaţia disperată în care ne aflăm, lipsiţi de Dumnezeu, singuri, dorind o vindecare, dar neputincioşi în a birui această stare; sau minunea de a ne descoperi în mod neaşteptat faţă către faţă cu Dumnezeu atunci când ne putem ruga spontan, fără să conteze ce cuvinte vom folosi. Am putea spune doar atât, întruna: „Bucuria mea, bucuria mea". Putem rosti cuvinte pentru că, propriu-zis, acestea nu contează, cuvintele sunt doar un mod de a susţine o stare.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 72-73)