În Vechiul Testament omul își manifestă supremația față de restul creațiunii și facultatea de a se înălța, răspunzând ‒ odată cu Moise, patriarhii, drepții și proorocii ‒ atunci când e chemat de Dumnezeu cu vorbele: „Iată-mă, Doamne!”.

Prezent, drepți, gata la ordine, oricând disponibil și dispus, neșovăitor, prompt. Se împlinește, înduhovnicește și îndumnezeiește îndeplinind voia Creatorului.

În Noul Testament, treapta cea mai ridicată pe care o poate atinge creatura este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma Necredinciosul: Fericiți cei ce au văzut și au crezut fără să vadă.

A crede fără dovezi palpabile și fără înscrisuri. Fără zapisuri și ispisoace. Surete și izvoade. Lucrul cel mai puțin negustoresc ce poate fi. Cel mai nobil. Să ai încredere. Să nu te îndoiești. Să primești adevărul… fără să mai treacă pe calea ocolită a rațiunii cortexului. A crede pe cuvânt, cuvântul Domnului Hristos, care El însuși nu-i decât Cuvântul.

(Părintele Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 392)