„Nu este de cuviințã, fraților, sã ne lenevim la a noastrã mântuire, nici sã trecem cu vederea vremea cea datã nouã spre pocãințã, pe care, a o mai dobândi, nu vom putea. Cã foarte de primejdie lucru este celor ce nu se pocãiesc acum și aici. Sã ne pocãim, drept aceea, de pãcatele noastre, pânã ce nu ne ajunge pe noi moartea. Cã de acolo nu ne vom putea întoarce, de vreme ce nu este întoarcere de acolo, ci vom merge în pãmântul cel întunecat al întunericului celui veșnic, unde nu este luminã, nici viațã pentru pãcãtoși. Drept aceea, acum sã ne pocãim, o, fraților, ca pe Dumnezeu milostiv sã-L facem cãtre noi înșine și sã-I plãcem Lui prin fapte bune, prin post și rugãciune, prin milostenie și prin smerenie, prin curãție și prin iubirea de frați și prin pocãințã, neîndeletnicindu-ne cu deșertãciunile veacului acestuia. Sã ne lepãdãm de rãutãțile lumești, sã nu ne îmbrãcãm iarãși cu patimile trupești, cu nesațiul, cu beția și cu pofta desfrânãrii, stricându-ne sufletul și trupul. Cã puținã este vremea noastrã aici. Pentru aceasta, sã ne îngrijim de sufletele noastre și sã cãutãm mântuirea noastrã, sã ne ostenim spre Dumnezeu, pentru pãcatele noastre. Și nu, adicã, astãzi sã ne pocãim și sã ne smerim, iar mâine sã facem mai rele fapte. Cã cel ce se pocãiește de pãcatele sale și apoi iarãși le face, ce sporește în pocãința sa, întorcându-se de la dreptate la pãcat? Sau cum va fi auzitã rugãciunea lui înaintea lui Dumnezeu? Cã Domnul gãtește asupra lui mânia Sa. Pentru cã, precum multã este mila Lui, așa sunt multe și certãrile Lui și pe fiecare, dupã faptele lui îl judecã și fiecare dupã faptele sale aflã. Fericit este omul cel ce poate face pãcatul și nu-l face. Și amar de inima care cugetã în douã pãrți și de pãcatul care umblã în douã cãi. Cã Domnul pe cei cu un gând îi sãlãșluiește în casa Sa.”

(Mântuirea în lume, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rãdãuților, p. 24)