Adică mintea să nu umble, în vreme ce trupul stă. Trupul e mai greoi; el stă adeseori într-un loc, câtă vreme mintea vagabondează neîncetat. Să învețe și mintea de la trup, să stea uneori nemișcată. Dar, desigur, ea trebuie să stea în gândul la Dumnezeu. Dacă umblă prin tot felul de gânduri, acestea se interpun între minte și Dumnezeu.

Dar cuvintele „unde stă trupul, acolo să fie și mintea” mai au și alt înțeles: să nu stea trupul vreodată uitat de minte; ci conștiința să ia seama la fiecare situație în care se află trupul. Căci numai prin conștiință viața omului e legată de Dumnezeu. La rândul ei, conștiința este trează numai atunci când este legată de Dumnezeu. Când această legătură nu mai funcționează, între inima însăși și Dumnezeu s-a interpus vreun gând care o separă de Dumnezeu, ca un zid despărțitor, care întunecă mintea. Când un astfel de gând răpește mintea, aceasta să se întâmple numai pentru o clipă, căci zăbovirea în el este o consimțire care va fi socotită la Judecata din urmă ca faptă.

Se știe că omul înaintează spre păcat prin patru trepte: atacul (apariția unui gând ispititor în minte), convorbirea cu gândul, consimțirea și fapta. Împotriva tuturor acestor trepte trebuie să se lupte cu pomenirea numelui lui Iisus – ea ține conștiința permanent trează. În sfârșit, mintea se ferește de gânduri și prin faptul că nu se gândește la multe lucruri, ca să le ceară de la Dumnezeu prin rugăciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atâta un gând precis, mărginit, ci o stare existențială de suflet. Când se cer lucruri precise, mintea se poate îngusta după ele. Cerând mila, cere totul, în mod nehotărnicit, nu în mod precizat. Deci se împlinește și prin aceasta cerința ca mintea să iasă din îngustările pe care i le produc gândurile definite, când vrea să facă experiența lui Dumnezeu Cel Nesfârșit.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, vol. II, Editura Doxologia, 2013, pp. 59-60)