Muzica este importantă pentru că îţi formează auzul şi sensibilitatea într-un fel în care te va ajuta în viaţă, nu pentru că vei deveni un muzician. În mod similar, religia este importantă pentru că are un rol formativ asupra ta, chiar dacă vei fi sau nu credincios. Ulterior poţi alege sau nu o credinţă, dar formarea pe care ai primit-o în spiritul unor valori creştine te va ajuta. Obligatoriu înseamnă deci important şi valoros şi nu că trebuie să-ţi însuşeşti că acceptabil tot ceea ce primeşti. De asemenea, religia este sigură materie care te îndeamnă să priveşti în interiorul tău. Restul materiilor sunt despre lumea exterioară; înlocuirea religiei cu istoria religiilor ar fi acelaşi lucru. Încă o materie despre lumea exterioară.

Scriu aceste rânduri în calitate de părinte a trei copii şi pentru că sunt creştin ortodox practicant. Nu am făcut religie la şcoală şi sunt unul dintre cei convertiţi în anii tinereţii. Aceasta nu dintr-o dezamăgire sau căutarea unei compensări pe care nu am găsit-o altfel decât în religie, nu pentru că nu am fost iubit de părinţi sau prieteni – dimpotrivă –  nu pentru că am eşuat în viaţă şi religia mi-a adus o alinare ca să pot continua, nu pentru că nu am cunoscut bucuriile şi plăcerile vieţii. Aş putea spune că le-am avut chiar din plin. Dar am simţit întotdeauna că nu asta este totul, că viaţa mea nu se reduce doar la unele funcţii ale trupului; am căutat adevărul, sensul, împlinirea autentică, pe care nu le-am găsit în ceea ce făceam. Am avut o sete de infinit care nu se stingea cu nimic din ceea ce gustăm. Şi am avut curiozitatea să încerc diverse religii sau grupări religioase, până când am simţit că sufletul meu s-a odihnit cu adevărat acasă, în ortodoxie.

„Ortodoxia este o comoară pe care voi, românii, o ţineţi ascunsă sub mantia superstiţiei şi a unei tradiţii formaliste”

Mi-a părut rău că în şcoală, la întrebările mele religioase, am primit mai tot timpul răspunsuri filosofice; la căutările unor sensuri în poeziile mistice eram expediat în materialism, la conexiunile pe care le făceam la fizică cu o dimensiune spirituală a lumii, iar profesorii ridicau din umeri. Mi-ar fi plăcut nespus să am şansa unei educaţii religioase în şcoală, care m-ar fi ajutat să nu orbecăi printre diverse credinţe şi practici spirituale. Când am descoperit frumuseţea şi profunzimea ortodoxiei, viaţa mea a luat o turnură deosebită şi a fost însufleţită cu energie şi entuziasm în tot ceea ce făceam. Totul începuse să aibă un sens şi o lumină. Mulţi dintre colegii de liceu sau facultate, fără educaţie religioasă în prealabil, au trecut printr-un moment de criză existenţială, s-au convertit şi mărturisesc o experienţă similară. Am întâlnit inclusiv persoane de alte naţionalităţi care veneau cu entuziasm către ortodoxie şi spuneau în esenţă acelaşi lucru: „Ortodoxia este o comoară pe care voi, românii, o ţineţi ascunsă sub mantia superstiţiei şi a unei tradiţii formaliste”. De aceea, cred că predarea religiei în şcoli, în special a ortodoxiei, poate aduce beneficii oricărui copil.

„Cum am putea elimina referirile la creştinism din spaţiul public, inclusiv din educaţia publică, câtă vreme chiar statul consideră că acesta este un element definitoriu al românilor şi îi recunoaşte valoarea? ”

După ultimele hotărâri ale Curţii Constituţionale ceva s-a rupt. Dintr-o dată, statul expediază educaţia religioasă la cererea expresă a părinţilor. Doar părinţii sunt cei care pot evalua dacă educaţia religioasă este valoroasă sau nu pentru proprii copii. Statul nu mai are nicio opinie. El este doar pregătit să ofere educaţia religioasă, dacă părinţii o cer în mod expres. Cu alte cuvinte, statul îşi declară neutralitatea religioasă în ceea ce priveşte educaţia. Dar, în realitate, spaţiul public românesc nu este deloc neutru, iar câteva exemple în acest sens pot fi lămuritoare. La învestitura în funcţie a preşedintelui sau a oricărui demnitar de stat, acesta jura cu mâna pe Biblie (nu o carte oarecare, ci cartea de referinţă a creştinilor) şi rosteşte formula „Aşa să-mi ajute Dumnezeu”, formulare deloc neutră; ea reprezintă o cerere directă a ajutorului Domnului pentru îndeplinirea misiunii proprii. Avem sărbători religioase la care statul a acordat zi de odihnă oficială liberă, pentru toţi cetăţenii, credincioşi sau necredincioşi. Cea mai mare parte a zilelor legale libere sunt sărbători religioase: Rusaliile, Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Andrei. Mai mult decât atât, brandul de ţară al României, oficial asumat de către stat (link catre: http://www.mdrt.ro/userfiles/brosura_manual_brand.pdf), care este cartea de vizită a României pentru turiştii străini, scoate în evidenţă că una dintre valorile noastre cheie este spiritualitatea, iar un element de diferenţiere a României este influența creştină.

În acest context, cum am putea elimina referirile la creştinism din spaţiul public, inclusiv din educaţia publică, câtă vreme chiar statul consideră că acesta este un element definitoriu al românilor şi îi recunoaşte valoarea?  În plus, spaţiul public actual este în parte creaţia unor oameni care au avut şi motivaţii religioase. Când Sfântul Voievod Ştefan cel Mare se lupta cu turcii sau tătarii nu o făcea doar pentru că îşi iubea țara, ci şi pentru a apăra ortodoxia. Când Sfântul Constantin Brâncoveanu a primit mucenicia nu a făcut-o din raţiuni politice, ci pentru mărturisirea credinţei. Când Neagoe Basarab îşi scria învăţăturile către fiul său nu-l învăţa doar despre cum să se descurce în viaţă, ci şi cum să fie un bun creştin. Când mulţi opuneau rezistenţă regimului comunist fie prin cuvânt sau faptă, în public sau închisori, nu o făceau pentru a-şi apăra interesele lor, ci şi pentru că aveau conştiinţa unei misiuni şi trăiri creştine, împotrivindu-se omului nou, ateu dorit de comunişti. Când tinerii au ieşit în stradă  in 1989 şi au strigat „Vom muri şi vom fi liberi” şi “Cu noi este Dumnezeu”, unii chiar murind pentru asta, nu au fost manipulaţi, ci şi-au exprimat trăirea şi năzuinţele pentru o naţiune creştină. Evident, nu doar datorită creştinismului avem o ţară, o anumită unitate și libertate de expresie, dar cu siguranţă creştinismul, în general, şi ortodoxia, în particular, au avut o influenţa foarte importantă în istoria României. Chiar spaţiul nostru rural a fost modelat în matca valorilor creştine şi unele dintre cele mai frumoase creaţii populare poarte pecetea acestei spiritualităţi.

„În acest spaţiu avem datoria ca măcar să ne cunoaştem credinţa. Nu datoria de a fi credincioşi, ci de a o cunoaşte, inclusiv în cadrul şcolii.”

Din câte am văzut programa de religie nu îşi propune să-i facă pe elevi credincioşi practicanţi, ci să cunoască valorile religiei şi să fie formaţi în spiritul acestor valori. Iar printre acestea se număra libertatea, nu obediența, iubirea, nu ura, infinitul şi nu limitarea. Nu văd nimic nociv pentru un copil să cunoască şi să înveţe de mic, la şcoală, religia majoritară a ţării în care trăieşte, chiar dacă mai târziu, ca adult, acesta alege o altă religie sau chiar ateismul.

Sunt nenumărate exemple de oameni mari de cultură care au primit de mici o educaţie religioasă, fie în familie, fie la şcoală, şi peste ani i-au recunoscut valoarea formativă a acesteia. Este adevărat că au fost şi alţii care au fost terorizaţi de bigotismul unui tată autoritar sau de rigiditatea şi forţările unui educator dintr-o mănăstire, dar acest lucru s-a produs nu atât din cauza religiei, ci din cauza modului cum a fost înţeleasă şi aplicată. În cele mai multe cazuri, contactul copiilor cu religia a avut o înrâurire pozitivă asupra vieţii lor. Nu am auzit  de copii care, lăsaţi în mod natural în jurul unor persoane cu viaţă sfântă, să nu se simtă bine, sau în faţa unor icoane să se simtă agresaţi, sau într-o atmosferă religioasă autentică să nu fie liniştiţi şi bucuroşi.

„Contactul copiilor cu religia poate să lezeze sensibilitatea şi credinţele părinţilor, dar mult mai puţin cele ale copiilor.”

Se vorbeşte despre o posibilă înlocuire a religiei cu o formă mai neutră şi neconfesională ca istoria religiilor. Personal, nu cred într-o predare strict obiectivă, rece, neangajantă. Mă aştept ca profesorul  de matematică să fie pasionat de matematică, profesorul de desen să fie un îndrăgostit de frumos, profesorul de sport să fie un sportiv, profesorul de religie să fie un credincios practicant. Altfel, educaţia nu ar fi decât o simplă transmitere de informaţii şi cunoştinţe. Or educaţia este cu mult mai mult decât atât. Educaţia ar trebui să inspire elevul, să-l modeleze, să-i încălzească inima, să-i cultive voinţa. Iar aceste lucruri nu se pot obţine decât dacă la catedră este un om care el însuşi merge pe drumul despre care vorbeşte elevilor. Cum ar putea fi predată religia ca o istorie a unor credinţe şi practici diverse, ca un inventar de idei şi obiceiuri cultivate de diverse popoare? Ce putere de inspiraţie asupra unui copil ar avea un altfel de mod obiectiv şi pretins tolerant şi inclusiv pentru toată lumea? Formarea unui copil presupune o anume matcă care are delimitările proprii Însuşirea temeinică a unei tradiţii este o premisă pentru respectarea ulterioară a celorlalte tradiţii cu care viitorul adult va intra în contact.

„Din fericire , esenţa nu stă în cădere.”

Sunt trist când văd că oamenii îşi hrănesc viziunea despre religie, în general, şi ortodoxie, în particular, din căderile oamenilor care trăiesc sub povara vremurilor actuale. Afirm aceasta nu pentru că aceste căderi nu ar exista, nu că nu ar fi preoţi plini de sine, iubitori de plăceri, de stăpânire, doritori de putere şi folosind harul care le-a fost dat pentru folosul propriu, nu că nu ar fi ierarhi care trăiesc în opulență, nu că nu ar fi credincioşi vocali superstiţioşi, duplicitari, luând din credinţă doar ceea ce le compensează psihologic neajunsurile sufleteşti, nu că prin mănăstiri nu găseşti oameni de pripas, frustrați, decepţionaţi, căutând un refugiu după ce în lume nu şi-au găsit locul, nu că nu ar exista unul sau altul pentru care credinţa e un simplu job care îl ajută să se întreţină sau se îmbogăţească, nu că nu ar fi profesori de religie care nu îşi vărsa frustrările pe copii folosind o psihologie decadenţă a ameninţării şi pedepsei. Toate acestea există, le-am trăit şi eu şi le spun cu durere pentru ei şi pentru mine în acelaşi timp. Pentru că şi eu la rându-mi am propriile căderi şi neputințe. Din fericire însă, esenţa nu stă în cădere. Există nenumărate exemple contrarii de oameni care au întrupat în viaţa lor credinţa la cel mai înalt nivel. Iar aceştia pentru ortodoxie sunt Sfinţii. Ei sunt modele despre ce înseamnă credinţa. Dacă vrei să vezi valoarea unei concepţii, a unei credinţe, a unei activităţi umane, înţelept este să te uiţi la reprezentanţii ei cei mai de seamă. Dacă voi vrea să cunosc ce înseamnă muzica, mă voi apleca asupra unui Beethoven, a unui Mozart, a unui Arvo Part sau Paco de Lucia, şi nu mă voi poticni de zdrăngănelile vreunui muzicant de pe stradă. Dacă voi vrea să văd ce înseamnă fotbalul, voi privi la un Pele, Maradona, Messi şi nu la un dilentant care poate îţi ia ochii cu câteva jonglerii, sau la bătăile şi înjurăturile suporterilor din tribune. Dacă vreau să văd valoarea medicinei, mă voi interesa de cineva ca dr. Dan Cioată, dr. Cătălin Cîrstoveanu, şi nu de unul ca Ciomu. Dacă doresc să aflu despre iubire, nu voi întreba despre asta o „starletă” de filme pornografice. Dacă vreau să văd ce înseamnă cârmuirea prin istorie a unui popor, mă voi lăsa mă degrabă inspirat de Regina Victoria, Ştefan cel Mare sau Ghandi decât de Hitler, Musollini sau Ceauşescu. Dacă mă interesează iubirea de ţară, îl voi lua ca reper nu pe Kim Yong II, ci pe domnitorul Constantin Brâncoveanu. Ar fi absurd să contest valoarea muzicii, a fotbalului, a medicinii, a iubirii sau a patriotismului, doar pentru că există derapaje mai mari sau mai mici. În mod similar, dacă vreau să văd ce poate aduce ortodoxia şi sunt onest în acest demers, voi cerceta vieţile celor pe care Biserica îi recunoaşte ca Sfinţi, sau a unor părinţi recunoscuţi cu viaţă sfântă. Mă voi apleca asupra unui Ioan Gură de Aur, Grigorie Palama, Serafim de Sarov, Ioan de Kronstandt, Luca al Crimeii sau Siluan Athonitul. Mă voi uita la parintii romani Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Constantin Galeriu sau Rafail Noica. Pot să îi urmez sau nu pe calea pe care merg şi ei, dar nu este corect să spun că drumul lor nu duce nicăieri pentru că i-am văzut pe alţii că s-au rătăcit pe cale. Eu am ales să merg pe această cale mulţumită celor care au mers înaintea mea şi mi-au arătat că ea duce la împlinire.

„Am auzit de profesori de religie care s-au implicat în problemele personale ale elevilor, ajutându-i chiar material să-şi continue studiile sau să treacă peste situaţii dificile.”

Se argumentează de asemenea că religia este inutilă din cauza comportamentului, incompetenţei sau neprofesionalismului unor profesori de religie. Tot ceea ce se spune cred că este adevărat, dar nu cred că asta justifică eliminarea orelor de religie. Este o situaţie generalizată în învăţământului românesc. Sunt nenumăraţi profesori de informatică prin şcoli care sunt complet depăşiţi de tehnologia modernă şi ştiu mult mai puţin decât unii elevi. Sunt profesori de limba română care vorbesc cu grave greşeli de exprimare şi sunt profesori de matematică, fizică sau chimie rigizi și autoritari, care efectiv terorizează copiii să înveţe la materia lor. Sunt profesori obosiţi de predare, fără nicio motivaţie şi pasiune pentru ceea ce fac. Sunt profesori învechiţi care predau ceva ce nu mai are nicio legătură cu lumea în care trăiesc azi elevii. Există și cazuri particulare de profesori bădărani, vulgari, pedofili, fără minimă moralitate, profesori care se folosesc de autoritatea pe care o au pentru a jigni, profita sau obţine foloase prin meditaţii lăsând elevi corigenţi, profesori care nu mai au niciun tact pedagogic, care ţipă şi îşi ascund neputinţa în amenințări şi invective, profesori care prin modalitatea în care își predau materia, îndepărtează elevii tot mai mult de orice dorinţă şi bucurie de a cunoaşte şi explora. Sunt profesori care prin abordarea lor îşi formează elevii să înveţe, în final, doar pentru note, devenind simpli formalişti. Sunt profesori de limbi străine care îşi „ajută” elevii să uite şi ceea ce ştiau în particular. Adeseori calitatea educaţiei este mai degrabă rezultatul eforturilor private ale părinţilor şi copiilor prin meditaţii, cluburi, cercuri şi alte activităţi, decât cele publice ale şcolii. Dar sunt acestea motive pentru ca din şcoala să fie eliminate anumite materii? Să renunțăm la informatică pentru că oricum nu învăţăm nimic, să nu mai facem limbi străine, pentru că oricum ceea ce ştim nu ştim de la şcoală, să nu mai facem matematica pentru că profesorul este vulgar şi ne umileşte?

Putem vedea însă toate aceste prilejuri pentru a investi în creşterea calităţii actului educaţional la toate materiile, inclusiv la religie. Şi la această disciplină, ca şi la celelalte materii, sunt şi profesori excepţionali care, tăcut, îşi fac misiunea cu profesionalism. Am auzit de ore de religie la care s-au proiectat filme precum „La vita e bella”, s-au citit şi comentat fragmente din Ernest Bernea, s-au prezentat lucruri precum numărul Phi, s-au făcut ore transdisciplinare cu profesori de la alte materii pe teme de interferenţă precum „Apa”. Există ore de religie în care elevii participă cu bucurie şi nu se simt îndoctrinaţi, ci mai deschişi şi luminaţi, ore în care elevii au învață compasiunea şi voluntariatul implicându-se în activităţi umanitare, ore în care au avut şansa să primească răspunsuri la întrebări sau frământări fundamentale, ore la care vin şi elevi de la alte clase, ore în care copiii se simt înnoiți sufleteşte. Am auzit de profesori de religie care şi-au manifestat iubirea creştină de elevi până într-acolo încât s-au implicat în problemele personale ale elevilor, în relaţiile lor defectuoase cu părinţii, în depresiile profunde prin care treceau, iar pe unii i-au ajutat chiar material să-şi continue studiile sau să treacă peste situaţii dificile. Este drept că meritul este în ultimă instanţă al profesorului, dar şi materia creează un cadru foarte potrivit pentru deschideri şi abordări transdisciplinare greu realizabile la alte materii.

„Studierea religiei creştine îi poate aduce elevului o perspectivă mai înaltă amplă asupra vieţii.”

Nu ştiu ce altă religie mai învaţă atât de înalt despre demnitatea omului. Nu ştiu ce religie mai vorbeşte despre iubirea nebună a lui Dumnezeu faţă de om, despre un Dumnezeu care se comportă ca un îndrăgostit fără măsură de omul pe care l-a crea, şi care se duce după el pentru a-l salva până în iad, până la moarte. Nu ştiu ce religie mai învaţă o iubire atât de înaltă care să cuprindă nu doar pe cei de aproape, sau pe cei de departe, ci chiar pe cei care te urăsc, te defaimă şi te ponegresc. Nu ştiu un loc mai bun ca religia noastră ortodoxă în care iubirea jertitoare să fie măsură relaţiilor dintre oameni, în care iubirea să fie criteriul suprem al existenţei („dacă dragoste nu am nimic nu sunt”), nu ştiu vreo învăţătură în care iertarea de aproapele să fie atât de importantă şi în care criteriul relaţiei cu Dumnezeu să fie legat de relaţia cu aproapele.

Acum trăim într-o lume în care trupul este important, este îngrijit şi cultivat. Dar nu cred că această cultură a trupului vorbeşte despre o valoare a trupului mai mare decât o avem în creştinism. Locul în care vine să locuiască Dumnezeu nu este sufletul omului, ci trupul lui. Viaţa dumnezeiască se manifesta nu în sufletul şi mintea omului, ci în trupul lui; singurul lucru pe care l-a creat Dumnezeu cu mâinile Sale nu a fost cerul, sau planetele sau animalele sau găurile negre sau apele (acestea au făcute doar cu cuvântul), ci trupul omului. Hristos va purta în veşnicie un trup omenesc. Sunt multe definiţii minunate ale omului, dar cred că una dintre cele mai frumoase este cea dintr-o cântare a Bisericii care se cântă la înmormântare şi care spune: „chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor” . Chiar atunci când omul este mort, când începe să se descompună şi încet încet trăsăturile umane par să dispară – atunci biserica îi spune că este (chiar şi în această stare) „chipul slavei lui Dumnezeu”. Mesajul ultim al ortodoxiei este unul luminos, de încredere, de biruinţă, de învingere a morţii şi a răului, de iertare şi transfigurare. Lumea ar fi mai săracă fără o pildă ca a fiului risipitor, în care tatăl este primul care îşi îmbrăţişează fiul întors, chiar înainte ca el să-şi ceară iertare, fără iubirea de vrăjmaşi, fără modelul lui Hristos, care a ridicat iubirea la cel mai înalt nivel, fără imnul dragostei pe care îl aduce Sfântul Apostol Pavel, fără chemarea „lărgiţi şi voi inimile voastre”.  Lumea ar fi mai săracă fără acel părinte îmbunătățit din pustia Egiptului, care, întrebat fiind ce face atunci când cineva, obosit de lungimea slujbelor adoarme în biserică, a răspuns: „îl iau şi-l odihnesc pe picioarele mele”,. Nu văd ce i-ar dăuna unui elev toate acestea, ba, din contră, cred că el poate fi câştigat că găsind un sens mai profund al lucrurilor, având posibilitatea să vadă  lumea mai transparentă, purtătoare a unui mesaj mai înalt, trăind un mod de existenţă mai adânc.

Dacă omul nu este doar trup, iar viaţa lui nu se reduce doar la funcţii celulare, dacă ce se întâmplă în el este mai mult decât activitatea unor neuroni, dacă viaţa sufletească este mai mult decât o expresie de altă natură a vieţii trupeşti, ce poate fi rău pentru un copil să afle în şcoală despre suflet şi cele ale sufletului? Ce presiune nocivă asupra vieţii unui copil ar fi ca el să afle despre iubirea care nu caută ale sale, despre lumina care luminează în întuneric, despre jertfelnicie, despre libertatea de a face binele, despre măreţia şi căderea omului, despre un sens care există în toate?