Cuvântul „umilință” vine de la cuvântul latin „humus”, care înseamnă pământ roditor. Pentru mine, umilința nu este câtuși de puțin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloși și prin care încercăm să-i convingem pe ceilalți că felul nostru artificial de a ne purta dovedește că suntem conștienți de asta.

Umilința împărtășește statutul pământului. Pământul este întotdeauna acolo, ca și cum ar fi de la sine înțeles, niciodată amintit, întotdeauna călcat în picioare, locul în care aruncăm și vărsăm tot ceea ce respingem și tot ceea ce este de prisos. El este acolo, tăcut și acceptând totul și, într-un mod miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăție, în ciuda degradării, transformând stricăciunea însăși într-o putere a vieții și într-o nouă sursă de rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie, gata să primească orice sămânță o plantăm pentru a da înapoi de treizeci de ori, de șaizeci de ori și de o sută de ori mai mult pentru fiecare. I-am spus acestei femei: „Învață să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neașteptând să primești nimic de la oameni și totul de la Dumnezeu”.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 46-47)