Un singur lucru să nu uitaţi: să nu credeţi inimii voastre. Ea este vicleană şi este prima care vă va trăda. Trebuie luată în mâini, strânsă şi bătută fără cruţare, cum se strâng şi se bat rufele la spălat; trebuie bătută pentru că ea, ca un burete lacom, a supt toate necurăţiile întâlnite, şi strânsă ca să dea afară din ea acele necurăţii.

Când inima se va înmuia, va fi uşor să ne descurcăm cu ea; atunci va fi gata de orice şi se va face mlădioasă precum mătasea: orice îi vei spune să facă, va face. Spune-i: “Plângi”, va plânge; spune-i: “Mărturiseşte-ţi păcatele”, le va mărturisi; spune-i: “Nu mai păcătui!”, va răspunde: “Nu mai fac, nu mai fac”. Atunci va mai rămâne un singur lucru de făcut cu ea: trebuie să fie pusă în faţa oglinzii cuvântului lui Dumnezeu, altfel spus a poruncilor dumnezeieşti, şi silită să se privească în ea. Îndată se va răsfrânge în această oglindă cu toate petele, zbârciturile şi rănile sale, adică cu toate păcatele sale mari şi mici; acolo va vedea şi trufia, şi îngâmfarea, şi slava deşartă, şi iubirea de lux, şi iubirea de plăceri, şi necăjirea altora, şi mânia, şi invidia: pe scurt, toate cele cu care a păcătuit faţă de Dumnezeu. Atunci o veţi întreba: “Tu eşti aceasta?”, şi îndată vă va răspunde: “Da, eu sunt, ticăloasa de mine”, pe când fără atare pregătire se va ascunde şi va arăta cu degetul spre altcineva.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, p. 42)