Mi se întâmplă uneori să mă cert cu mama sau cu tatăl meu, apoi îmi pare foarte rău, dar nu sunt în stare să-mi cer iertare. Ce mă sfătuiţi să fac?

Ce greutate este în a-ţi cere iertare? Nu faceţi un ritual întreg, în care vii şi zici: „Ştii, vreau să discut ceva cu tine... Evanghelia ne spune că noi, creştinii, trebuie să avem dragoste între noi. Eu am greşit, te rog să mă ierţi..."

Trebuie să mergi simplu şi să zici: „Ieri n-am avut eu dreptate, m-am supărat degeaba, iartă-mă. M-am supărat cu unii, dar m-am descărcat pe tine, iartă-mă."

Şi-atunci şi el zice: „Nu-i nimic, de fapt eu m-am supărat degeaba."

Dacă le facem pe toate cu simplitate, omul primeşte. Să n-o facem pe moraliştii, să nu facem din faptul de a ne cere iertare o demonstraţie de pietate creştină, că omul n-o rabdă. Să ne apropiem de cel cu care ne-am certat ca de cineva care de acum ne-a iertat. Nu trebuie să gândim că celălalt nu iartă pentru că aşa-l desconsiderăm, îl socotim un rău şi un pomenitor de rău. Dar dacă gândim că el ne-a iertat, ne apropiem mai uşor, firesc şi simplu. Mai în joacă, mai aşa...

Fă-te că ai uitat, că nu ştii nimic şi caută prilej de mai bine. Să fim precum copiii care primesc o palmă la fund, se supără, dar când vine vremea de mâncare le trece.

Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 82