De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând şi lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: Iartă-mă, frate, precum văd nu umblăm cu buna rânduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii că fratele are evlavie, bătrânului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă, cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osândeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, însă nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este păcat. […] De aceea învăţaţi-vă şi voi, iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, învăţaţi-vă să vă ruşinaţi unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-şi piardă osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburată şi neînstare a suferi puţină ispită.

(Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997)