Nimeni cu adevărat nu urăște așa păcatul, precum Sfinții. Ei însă nu urăsc pe cei ce greșesc, nici îi osândesc, nici îi gonesc pe dânșii, ci încă și pătimesc cu dânșii și îi învață și-i mângâie, precum un doctor, vrând să vindece un mădular bolnav, nu arată nebăgare de seamă și nesârguință, ci râvnă spre cela ce bolește și toate le face că să-l tămăduiască. Asemenea și pescarul, când aruncă undița în râu și prinde un pește mare și-l simte că se tulbură și se afundă, nu îl trage pe el dintr-o dată și cu sila, că să nu i se rupă sfoara și să-l piardă cu totul. Ci, slobozind sfoara cu meșteșug, până umblă el unde voiește, după ce socotește că s-a obosit și a încetat cu mișcările, atunci începe iarăși a-l trage pe el încetișor. Așa și Sfinții cu îndelungă răbdare și cu dragoste învață pe fratele ce greșește și nu se întorc de la dânsul, nici nu le este lor urât, nici se scârbesc de el, ci îl acoperă și-l sprijinesc, că la vreme să-l îndrepteze pe acesta și nici pe alții nu-i lasă ca să-l vădească pe el, ca și aceia mai mult să sporească în dragostea lui Hristos.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 61)