De două zile, soţia mea a născut cel de-al treila copil. O fetiţă. Din fericire, printr-o suită de împrejurări, am reuşit să privesc operaţia de cezariană printr-un geam, înfăşurat în harnaşament antiseptic, cu mască, bască, mănuşi de latex, halat, papuci de plastic. Eram ca la război. Un război de uzură ce se poartă la frontiera dintre viaţă şi moarte.

Am văzut intarea în viaţă a celui de-al treilea copil al meu fără complicitatea profesorului care săvârşea această incizie în taina vieţii. Dincolo de tensiunea 20 capabilă să-mi spargă pieptul, printre rugăciuni frânte de respiraţia sacadată, am putut vedea, dintre halatele reunite la taifas cu viaţa, o mogâldeaţă albă, de o fragilitate imensă, cum slobozeşte primul plâns pe această lume. Venim în lume plângând şi o părăsim înlăcrimaţi. De aceea, lacrimile sunt fundamentul vremii noastre pământeşti, despre care vorbeşte şi Hristos, în fericirile Sale, noul Decalog al iubirii veşnice prin Cruce şi prin Înviere: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Lacrimile sunt aşadar condiţia esenţială şi necesară pentru mângâierea veşnică a Împărăţia Treimii. Plânsul interior, pecetluit prin moartea Fiului lui Dumnezeu, sfinţit pe Cruce şi înveşnicit prin Înviere, este glasul firesc al omului, pruncul lui Dumnezeu după har, limbajul-rugăciune, cuvintele care cer hrană şi dăruiesc frumuseţe.   

A urmat apoi un ritual rapid şi năucitor, în care pruncul care până atunci s-a odihnit fericit în pântece a fost spălat, vaccinat, eliberat de cordonul ombilical, intubat cu un furtun în nas şi în gură pentru a i se debloca căile respiratorii. Ce chin pentru o fiinţă vie, purtătoare de suflet nemuritor, care n-a simţit nicio durere, întristare sau suspin.

Câteva minute mai târziu, o asistentă mai sufletistă mi-a dat să ţin bebeluşul în braţe. Era atât de uşor că am avut senzaţia că se înalţă din mâinile mele. În urechi am auzit cuvintele psalmului: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”.

Îmi amintesc de acum vreo doi ani, atunci când mi-am îmbrăţişat pentru prima oară băiatul, care avea atunci vreo trei minute de viaţă, cu ochii în lacrimi, cu inima cât un purice, am şoptit cuvintele: „Acesta este trupul meu”. Şi am simţit o picătură din oceanul infinit de iubire şi de durere al Tatălui, când Şi-a văzut Fiul murind, şi ceea din ceea ce simte El, când la Liturghie, Hristos Se frânge şi Se dăruieşte întregii lumi spre mântuire. Şi am privit la bebeluşul nevinovat, care intrase de curând într-o lume în care suprema certitudine este de a muri, dar purtător de suflet veşnic, după chipul lui Dumnezeu. Şi m-am bucurat pentru el.

În naşterea de prunci stau ascunse o mulţime de taine. Printre ele şi smerenia infinită a lui Dumnezeu, care Îşi dăruieşte chipul Său oamenilor muritori, îi face împreună creatori cu El, le dăruieşte puterea de a aduce la viaţă fiinţe nemuritoare celor „înjugaţi cu moartea”.

Dar ceea ce m-a fascinat întotdeauna în taina iubirii adevărate, care devine născătoare şi euharistică, este puterea fără de margini a fragilităţii, identitatea smereniei cu slava veşnică, lipsa de sens a „domniei cantităţii” (Rene Guenon), infinitul microscopic mai mare decât galaxiile, prezenţa întregului în parte, demnitatea de chivot a celulor umane unite prin iubire, în care încape un univers de gânduri, simţiri şi idealuri. Din aceasta învăţăm că totul contează, că fiecare clipă poate deveni nemărginire, că orice gând ne defineşte definitiv, că totul în viaţa noastră e lumină sau întuneric, că nu există neutralitate, lucruri sau fapte indiferente moral, că totul se referă la noi şi la veşnicia noastră cu sau fără Dumnezeu.

Femeia gravidă este printre puţinele fiinţe despre care Dumnezeu a vorbit în mod special, simţind în mod infinit ceea ce simte ea: „Femeia, când e să nască, se întristează pentru că a sosit ceasul ei. Dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, de bucurie că s-a născut om în lume. Aşa şi voi sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea, şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 21-22). Din aceste cuvinte, înţelegem duioşia nemărginită a lui Dumnezeu pentru născătoarele de prunci, stăruinţa Lui pentru a le alina suferinţa prin dăruire de viaţă netrecătoare („femeia se va mântui prin naştere de prunci”), dar mai presus de asta, comparaţia dintre Învierea Sa din morţi şi naşterea pruncilor. Toţi ucenicii Lui, până la sfârşitul veacurilor, vor plânge pentru moartea Lui, ca purtători de Hristos, însărcinaţi prin har cu Dumnezeu. Şi orice om care crede cu toată fiinţa Lui în Înviere este născător de Hristos, purtător în inimă al Bucuriei care nu trece niciodată, după chipul celei care L-a purtat în pântecele ei feciorelnic pe Dumnezeu. Pentru că taina veacurilor este că inima naşte pe Hristos şi mintea odihneşte pe Dumnezeu.

Aceasta este înţelesul venirii lui Dumnezeu la noi ca un Prunc mic şi fragil, care poate fi rănit, lovit, abandonat, purtat unde vor cei din jur, exilat, ucis, dar care întărește neamul omenesc, vindecă rănile incurabile, întoarce acasă umanitatea, mângâie pe cei întristaţi şi mai ales izbăveşte lumea de moarte. Şi îmi amintesc de cuvintele Sfântului Efrem Sirul, un mare teolog al naşterii lui Hristos în inima sfinţilor: „Iisus, Pruncul tăcut, în care odihnesc cuvintele întregului univers”.