Articolul de faţă nu este un excurs al nihilismului pur, nici o exortaţie către indiferentism moral. Nu e nici măcar o analiză documentată a slăbiciunilor omeneşti. E o privire sinceră spre noi înşine, dincolo de aparenţe, iluzii sau piedestaluri evanescente. La întrebarea „cine-s eu în faţa mea?” răspunsul meu e întotdeuna mai adevărat şi mai adecvat decât orice caracterizare a altuia. Şi la ea nimeni nu poate răspunde decât noi şi Dumnezeu.

Într-o lume în care păcatul e nuanţat, cosmetizat, băgat sub preş, îndulcit cu diminutive ale neputinţei, descris ca inofensiv („nu fac rău nimănui”, sau „nu am omorât pe nimeni” sunt două expresii favorite a disculpării la spovedanie), simpatic chiar, de bun gust („e cool!”) sau la modă („aşa fac toţi”), o pătrundere în firea umană pentru a depista nefiinţa răului prezent şi lucrător în lume este un demers periculos. Şi asta pentru că există şansa ca oamenii să nu te înţeleagă, sau să te înţeleagă prost, ca un prooroc al moralismului excesiv.

Pentru început trebuie să spunem că orice virtute devine păcat atunci când e făcută din şi pentru mândrie. Postul ostentativ, rugăciunea care sfidează, milostenia pentru camerele de luat vederi, semnul crucii pictat îndelung pentru voturi, hărnicia obsesivă (workoholism) pentru o carieră strălucită, blândeţea care ascunde lenea şi plictisul ontologic, pioşenia care se manifestă acid, lacrimile de crocodil, toate acestea dacă nu sunt indiferente moral, sunt păcate. Pentru că sunt false, minciuni bine primite de societate, dar care ţin până la urmă de tatăl minciunii, adică de diavolul.

Dar dincolo de virtuţile false ale vremii noastre, există ceva mai adânc în firea noastră, ceva de o frumuseţe de negrăit, o lumină dincolo de cer, păstrată arzând de Duhul Sfânt: chipul lui Dumnezeu în noi. În acel chip se nasc şi se împlinesc virtuţile omeneşti, dăruite prin har de Dumnezeu şi scăldate (sau nu) în aurul libertăţii noastre de fii ai lui Dumnezeu. Ceea ce vreau să spun este că păcatele nu sunt principii fundamentale inventate de cel viclean. De altfel, diavolul nu inventează nimic. El nu este Creator, nu a fost şi nu va fi în veac. Structura lui de creatură orientată prin mândrie spre înstrăinarea voită de Dumnezeu, Izvorul vieţii, nu conţine nici o urmă de geniu creativ. E doar imitarea monstruoasă a lucrărilor lui Dumnezeu, parodia creaţiei, maimuţăreala ontologică, prefăcătoria ridicată la rang de artă.

Astfel, cel viclean a luat luminile lui Dumnezeu sădite în firea omenească şi le-a clonat nereuşit, le-a imitat inversându-le valoarea de fiinţă. Păcatele au apărut astfel ca o călcare conştientă a voii lui Dumnezeu, ca un afront adus firescului dumnezeiesc al făpturii create, ca o negaţie a iubirii dumnezeieşti, ca o fugă din faţa Celui ce este pretutindeni şi pe toate le plineşte. Astfel, vicleniile îngerilor răi şi ale oamenilor păcătoşi sunt un abuz (hybris – spuneau grecii în vechime), o lipsă de măsură a proporţiilor.

Să vă dau un exemplu. Iubirea – cea mai importantă valoare a acestei lumi – este născătoare şi împlinitoare de viaţă. Dacă însă iubirea nu este împărătăşită, nu trece prin prisma libertăţii celui iubit, ea devine abuz, viol, durere fără leac şi moarte.

De asemenea, mândria este o formă patologică şi discreţionară a iubirii de sine, care ar trebui să fie fermentul iubirii de Dumnezeu şi de ceilalţi. Iubirea de argint este o tumoră monstruoasă a simţului prezervării vieţii şi a grijii faţă de trup (care sunt ireproşabile). Mânia este exagerarea dorinţei noastre de bine, aprinderea focului nostru interior care ar trebui să lumineze pe ceilalţi, nu să-i ardă. Invidia este pervertirea simţului propriei valori, atunci când valorile celorlalţi devin dureroase pentru noi, cei ai căror valori zac îngropate în pământul fiinţei. Desfrânarea este malformaţia simţului iubirii, alienarea vocaţiei noastre de născători de fii („Creşteţi şi vă-nmulţiţi”) şi obsesia plăcerii fără de rodire. Lenea este excesul de repaos, eşecul simţului odihnei fericite împreună cu Dumnezeu, „Cel ce Se odihneşte întru sfinţi”. Lăcomia este hipertrofierea ilegitimă a chemării noastre de preoţi ai creaţiei, care asumă materia şi o aduc lui Dumnezeu. Suntem făcuţi să ne hrănim cu zidirea lui Dumnezeu, ca o proorocie la hrănirea noastră cu Dumnezeu, în Dumnezeiasca Euharistie.   

Aşa că păcatele nu au fiinţă proprie, sunt doar o pervertire prin voinţă a valorilor sădite de Dumnezeu în inima noastră. Ştiind aceasta, cred şi sper că vom învăţa să fim mai buni, mai fericiţi, mai asemănători cu Dumnezeu, desfiinţând păcatele din inima noastră nu ca pe nişte fiare atotputernice, ci ca pe nişte aberaţii de voinţă, săvârşite de noi, şi pe care ne stă în putere să le învingem, cu puterea lui Hristos, Cel dincolo de orice păcat.  Ştiind că păcatele sunt doar rătăciri ale libertăţii, vom putea pune piciorul în prag pentru viaţa şi veşnicia noastră. De azi înainte, voi voí şi voi lucra doar ceea ce îmi este firesc, dăruit de Dumnezeu şi născător de nemurire. Şi o veste bună: pizzeria Diavolo a dat faliment...