Prima sâmbătă din Postul Mare, numită în popor Sâmbăta lui Toader sau Sâmbăta colivelor, este rânduită de Biserică drept zi de pomenire a celor trecuți în veșnicie. Ea deschide șirul celor șase sâmbete din vremea Postului Mare când se face parastas de obște pentru cei adormiți, așezând începutul nevoinței sub semnul comuniunii dintre cei vii și cei mutați în lumea de dincolo. În duhul autentic al Ortodoxiei, această zi nu reprezintă o simplă tradiție folclorică, ci o mărturisire a credinței în Înviere și a iubirii care nu se frânge la hotarul mormântului.

În unele zone ale țării, Sâmbăta lui Toader este însoțită de obiceiuri populare: interdicții legate de muncile casei, temeri de pedepse simbolice, superstiții despre duhuri sau „caii lui Sântoader”, practici menite să alunge spiritele sau să prevină nenorociri. Toate acestea, deși adânc înrădăcinate în calendarul tradițiilor populare românești, nu au temei în învățătura Bisericii. Ele provin dintr-un amestec de credințe precreștine și interpretări fantastice ale realității care nu aduc nici folos sufletesc, nici luminare duhovnicească.

Biserica nu ne cheamă la teamă, ci la rugăciune. Nici nu ne îndeamnă să respectăm niște ritualuri cu putere magică, ci la mântuitoarea comuniune prin rugăciune cu cei mutați în veșnicie. Toată această rânduială nu se rezumă la împlinirea unor gesturi exterioare, de multe ori lipsite de semnificații teologice, ci la milostenie și pomenire curată. Temelia parastaselor pentru răposați este însăși credința în Învierea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel ne spune limpede: „Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților (I Corinteni 15, 20-21). Tot Apostolul neamurilor, referitor la soarta celor mutați în lumea de dincolo, ne spune: „Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus îi va aduce împreună cu El” (I Tesaloniceni 4, 13-14). Așadar, pomenirea repausaților nu înseamnă o jelire fără orizont, ci o mărturisire a nădejdii că Dumnezeu îi va aduce împreună cu El pe cei adormiți întru credință.

Coliva însăși este o teologie în formă liturgică. Grâul, îngropat în pământ spre a răsări apoi, simbolizează trupul ce moare și va învia. Domnul Însuși spune: „Dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). De aceea, pregătirea colivei și ridicarea ei la biserică nu reprezintă un simplu obicei, ci o mărturisire a credinței în învierea de obște. 

Nu doar Sfânta Scriptură, ci și învățăturile Sfinților Părinți Sfinții Părinți ne învederează importanța și folosul pomenirii celor adormiți. Găsim multe astfel de mărturii la Sfântul Gură de Aur ori la Sfântul Grigorie de Nyssa. Un cuvânt ziditor despre mântuitoarea rânduială ni-l oferă și Sfântul Tihon de Zadonsk: „Nu uita să spui în fiecare zi în gând, ori de câte ori îți stă în putință: «Miluiește, Doamne, pe toți cei care s-au înfățișat astăzi înaintea Ta». Căci nu e ceas și nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viața pământească, iar sufletele lor urcă la ceruri. Și câți dintre ei nu se despart de lume însingurați și stingheri, cu amară tristețe și adâncă mâhnire la gândul că nu-i nimeni să plângă după ei, că nimeni, poate, n-are habar că mai trăiesc sau nu”. Aceeași frumoasă rugăciune o regăsim și în celebrul roman a lui Feodor Dostoievski, Frații Karamazov, unde bătrânul egumen Zosima se ruga astfel: „Pomenește, Doamne, pe cei ce astăzi se înfățișează spre judecată înaintea Ta”. 

Centrul slujbelor pentru cei adormiți îl reprezintă pomenirea lor la Sfânta Proscomidie, dar și în dumnezeiasca Liturghie. Astfel, Biserica îi așază pe cei adormiți înaintea Jertfei euharistice care devine cea mai mare mângâiere și ajutor pentru sufletele lor, învederându-ne că, prin moartea Sa pe Cruce, Mântuitorul Hristos i-a răscumpărat, oferindu-le șansa mântuirii și celor mutați din viața pământeană. 

Așadar, se cuvine păstrată cu sfințenie în această zi participarea la Sfânta Liturghie și la slujba parastasului, aducerea pomelnicelor, pregătirea colivei, a colacilor și a darurilor spre a fi împărțite în numele celor adormiți. Milostenia făcută cu evlavie și iubire este adevărata „punte” dintre noi și cei plecați. În schimb, trebuie lăsate deoparte credințele că anumite munci ar atrage pedeapsă divină, că anumite gesturi ar „lega” sau „dezlega” sufletele ori că, prin practici exterioare, se poate influența magic lumea nevăzută. Sufletele celor trecuți la Domnul nu au nevoie de fricile celor vii, ci de rugăciunea și de dragostea lor amintindu-le, astfel, că nu sunt singuri – căci noi, cei vii, ne aflăm în comuniune cu ei. Pomenindu-i, ne smerim, amintindu-ne de propria noastră trecere și ne întărim în credință că vom primi răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos. 

Să transformăm, așadar, Sâmbăta lui Toader dintr-o zi a obiceiurilor exterioare într-una a iubirii și neuitării, participând cu toată cucernicia la slujbele din biserici și la pomenirile rânduite în aceste zile de sâmbătă, neuitând sau redescoperind sensul colivei și al parastasului. Peste toate, să simțim că rugăciunea pentru repausați este expresia supremă a iubirii. Căci dragostea „nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8), nici măcar în fața morții. Numai așa vom păstra ceea ce este în duhul dreptei credințe, lepădând ceea ce nu zidește. Și astfel, în lumina Învierii care se apropie, Îl vom mărturisi pe Hristos ca Domn peste cei vii și peste cei adormiți.