Apune soarele peste Duminica Mironosițelor. Dar ele rămân luminate de Soarele cel mai dinainte de soare, de Cel Care descoperă sufletului lor Lumina. Nu pe Tabor și nici în vârful vreunei teologii adâncite prin lectură ori efort duhovnicesc. E teribil de limpede textul unei Slave așezate îndată după Catisma a 2-a – să nu uităm că putem reîncepe citirea Psaltirii – îndată după Sedealnă:„Miresmele îngropării Tale aducând femeile, au venit în ascuns, de dimineață, la mormânt, temându-se de semeția iudeilor și știind mai dinainte paza ostașilor. Dar firea cea slabă a biruit pe cea bărbătească, deoarece gândul cel plin de milă a plăcut lui Dumnezeu. Deci, cu cuviință grăiau: Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă și ne izbăvește pe noi, pentru numele Tău”. 

Nu am aflat o mai frumoasă exprimare a tainei prezenței femeilor mironosițe la Mormânt decât aceasta: Gândul cel plin de milă! Teologia împlinirii în dragoste a apropierii de Dumnezeu-Omul. Sunt pline de îndrăzneala muritorilor care intuiesc că Hristos a omorât iadul.

La Cântarea a 6-a, chiar în Canonul Mironosițelor aflăm acest text-argument: „Mort este iadul; îndrăzniți, pământenilor! Că Hristos, pe Cruce fiind răstignit, a aruncat sabia împotriva lui și zace mort, că a fost prădat, golindu-se de cei ce îi avea”. Iar imediat: „Prădau-s-a iadul; îndrăzniți muritorilor! Și mormintele s-au deschis; sculați-vă, strigă către voi din iad Hristos, Cel ce a venit să izbăvească pe toți din stricăciune.” De aici curajul femeilor? Intuitive până la capătul bun al intuiției, ele știu, simt, cred că Hristos nu poate să fie mort și atât. Să fi știut că mergând să caute pe Mortul lor drag se vor întâlni cu iadul mort? Cu iadul pârjolit de iubire? Cu moartea omorâtă? 

Femeile Evangheliei par că au priceput mult mai bine cele pe care Domnul le pune la inima noastră. Poate spiritul gospodăresc le-a făcut să nu amestece lucrurile. În fiecare dintre ele este câte o Martă sufletistă și o Marie ascetică, mistică până la topirea în mirul iertării din Betania. Ele văd cu ochii lor adevărul. Femeia văduvă vede învierea fiului ei și-L va fi vestit deja pe Hristos ca Învietorul. La fel mama fetiței din Capernaum, pe când hrănește trupșorul slăbit de boală și trecut din moarte, frisonat până la moarte de febră, va fi șoptit: A înviat-o Învietorul! Marta și Maria la vederea ieșirii lui Lazăr din lanțurile de piatră ale mormântului, în veșmintele ce trecuseră prin spuza de iad a morții, vor fi gândit: „L-a înviat Prietenul Iisus, Învietorul!”.

Femeile mironosițe știau acestea toate. Și ascultaseră deseori pe Hristos vorbind și văzuseră că numai cu un cuvânt vindecă, ridică din agonie, schimbă vieți. Ele însele erau semnul ridicării din păcat prin propovăduirea Lui. Iubirea Lui le făcuse vii și le readusese în casele lor, în cetățile lor, în neamul ales al lui Israel. Ele sunt colegele de rai ale orbilor, muților, șchiopilor care văd, vorbesc și aleargă, arătând prezența Împărăției lui Dumnezeu. 

Dar ele mai văd ceva. Însoțindu-L pe Hristos și pe Maica Sa, văd suferința, batjocura, moartea pe cruce. Și resimt poate, în credință și nădejde, o rană de părăsire. Dar dragostea lor pentru El le apropie, iar, de El, Domnul puterilor ce se lăsase ucis pe Cruce purtând păcatele noastre. Simt mirosul sângelui țâșnit din Trupul Lui și văd sudoarea amestecată cu oțetul ce curge pe pieptul Său, din refuzul Lui de a nu gusta din el. Îl văd răstignit. După ce L-au văzut în slavă. Îl văd la hotarul morții și pare că înțeleg mai lesne decât preocupații din jur Cine este Dumnezeu-Omul din dunga Lemnului de viață dătător. 

Îndrăznesc să scriu că ele văd ridicându-se hotarele morții. Zguduite dintâi de Nașterea Mântuitorului, când tot o femeie și mironosiță absolută, Mironosița cea mai presus decât Heruvimii – cine a purtat Mirele nu poate purta niciodată alt nume – a adus la lucirea vieții pe Cel ce este Viața și Lumina. Parte dintre ele – cel puțin Maria lui Cleopa – era martor al primei ridicări de prag, iar acum vede zdrobit pragul cu desăvârșire. Din milă aleargă să dea dovada că nu le este scârbă de El, Zdrobitul lor drag, Mirele desfăcut din miruri de urgia urii. Din milă vin să nu-L lase singur și după moarte, aducându-I prinos mirul așezării în moarte. Caută pe Domnul ce murise și-I află rodul: Hristos a prădat Iadul. A omorât moartea!

Aud des că nu avem dovezi că Hristos a înviat. Pentru mine, curajul milostiv al femeilor este testul suprem. Eva, cea încurajată de șarpe în a păcătui, este ea însăși izbăvită din temelia iadului. Hristos poruncise morții să scoată pe toți cei din iad la Lumină. Femeile mironosițe, venind la mormânt, se intersectează cu darul Lui. 

Uitați-vă, apune soarele peste Duminica Mironosițelor. Dar ele rămân cu noi. Aleargă până la sfârșitul veacului să ne descopere mormântul gol, pe Înger și locul în care Domnul fusese pus. O amprentă golită de Trupul Iubirii Înviate. Dintâi în groapă, apoi în inima mironosițelor. Fricoase și uimite, alergând să spună lumii: „Credeți-ne, Hristos a înviat!”. Cei care nu le cred pleacă din calea mirului în aceea a milei lui Dumnezeu. Cei care le cred continuă alergarea cu ele, știind că mila femeilor se întâlnește cu adâncul de milă al Mântuitorului. Și hotarele morții se dărâmă!