În urmă cu ceva timp, stăteam de vorbă cu un preot și îl întrebam câte suflete are în parohia sa. Mai în glumă, mai în serios, el mi-a răspuns că, într-o vreme, nu îi socotea după suflete și nici măcar după calitatea de creștini, ci după biciclete.

Am rămas oarecum surprins și l-am întrebat care este criteriul de a ajuns la o astfel de „contabilizare“ și mi-a răspuns că în urmă cu mai mulți ani au venit „sectele“ cu ajutoare, și la toți care promiteau să treacă la ei și apoi să le frecventeze casa de adunare pe care intenționau să o construiască le vor da câte o bicicletă. Așa cam tot satul s-a umplut de biciclete. Au venit apoi cu camioane de haine, spălate și întoarse pe dos, oricum de aruncat la alții, să îi îmbrace, chipurile, pe creștinii ortodocși, cei ce fuseseră îmbrăcați cu haina Botezului în Hristos. Le-au mai adus apoi și alimente, care dintre ele valabile, care dintre ele expirate, intoxicându-i însă cu hrana otrăvitoare pentru suflet. Cât despre cărțile și colportajul oferit, nu a avut prea mare impact asupra sătenilor, pentru că mai existau încă între ei mulți care atunci când venea „factorul“, cu pensia, de rușine că nu știau carte și ca să mascheze acest lucru, nu mai puneau degetul ca semnătură, ci mâzgâleau câteva linii și semne, care numai a litere nu aduceau.

Ajutoarele de „mâna a doua“
În vremurile acelea, în care cam tot ce a intrat în țară era „fără frontiere“, de multe ori aceasta traducându-se „fără granițe morale“, în vremurile de libertate „fără frontiere“, s-a găsit și un pastor, fost tractorist, să lumineze lumea satului și mințile oamenilor, de parcă Evanghelia, Biserica și Liturghia le întunecaseră până atunci. Mulți chiar păreau a-l asculta, atâta timp cât au fost biciclete și sumedenie de deșeuri, pe post de ajutoare.
Țipa isteric, iar aceasta se numea propovăduirea Evangheliei, de parcă nu ar fi cunoscut cuvintele Mântuitorului: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“. Credea că astfel va impune cuvântul Domnului, despre care oamenii știau până atunci de la preotul lor că este iubire și bunătate. Învățase câteva versete biblice, la „Congregație“, care profețeau o iminentă apocalipsă, un sfârșit prin foc al lumii, în urma căruia mulți vor fi trimiși în chinurile veșnice și în focul iadului, neștiind că specificul creștinismului îl constituie tocmai iubirea și nădejdea în ajutorul Milostivului Dumnezeu. Avioanele erau pentru el păsările cu cioc de fier apocaliptice, care vor scuipa asupra pământului focul și îl vor pierde, iar seceta prelungită era totdeauna un semn al mâniei lui Dumnezeu, anunțând pedeapsa Domnului.
Îndemna pe cei care îl ascultau (adevărat cât de teamă, cât la schimb pentru bicicleta primită) să pustiiască bisericile, necunoscând că întreaga spiritualitate românească s-a clădit în jurul lor și că, dacă neamul românesc a supraviețuit în istorie, aceasta nu s-a datorat ajutoarelor de „mâna a doua“, ci credinței sale înalte și nestrămutate.
Tuna împotriva „fariseilor“ și mai ales a „ipocriților“ de preoți, deși nici el nu cunoștea exact ce înseamnă aceasta, uitând, sărmanul, că pe creștinul român „Popa Ion l-a botezat“, adică preotul satului a fost și este cel care l-a luat în brațe, din clipa nașterii sale creștine, din momentele minunate ale Botezului, l-a însoțit cu rugăciunea în toate momentele vieții lui, fericite sau de încercare, i-a binecuvântat nu numai existența, ci și casa, holdele și animalele, de care atârna viața familie sale. Uitase să preotul satului, „lumină a lumii“ în care ei trăiau, era părintele, fratele și prietenul tuturor. Părinte bun și iubitor, asemenea Părintelui Ceresc, pentru toți cei ce caută adevăratul drum în viață și care nu poate fi decât unul. Frate mai mare și drept, care ne arată calea cea bună de urmat. Prieten și sfetnic apropiat sufletului omului, preocupat de mântuirea tuturor.

S-au terminat și bicicletele...
Credea că poate să convingă, arătând o ură înverșunată împotriva icoanelor ortodoxe, „idoli mincinoși“, cum îi numea, neînțelegând, la pregătirea sa confesională „de categoria C“ (că alt carnet sau permis nu obținuse), că apropierea de Dumnezeu se realizează prin rugăciune și fapte bune, nu prin „terorism confesional“ și neștiind că, pe drumul acestei apropieri, creștinul are mijlocitori pe sfinți, pe care și i-a zugrăvit în icoană, nu pentru a-i idolatriza, ci pentru a-și ține sie permanent trează conștiința idealului pe care îl are de atins în viață, mântuirea, și de a avea neîncetat sub ochii săi modelele celor care au dobândit-o și care acum îi ajută din Împărăția slavei.
Când vedea câte o „mătășă“ căreia atunci când el profețea apocalipsa, din reflex, îi mai scăpa câte un „Doamne ferește“ și o cruce, era în stare să îi tragă peste mână, numai să nu o mai vadă că face așa impietate. Mai pe urmă însă a venit și el cu o „Biblie cu cruce“ și când sătenii l-au întrebat, a spus că, mai nou, așa le-a dat și lor „pastorul șef“. Nu a mai primit nici el din celelalte.
Curând s-au terminat și bicicletele și ajutoarele. Iar oamenii care altădată îl ascultau la poartă din interes și mergeau, cu hainele primite, pe biciclete, la „băcănie“ sau la câmp, duminica și în sărbători, își puneau costumul românesc și mergeau la biserică, să asculte cuvântul Adevărului, „Evanghelia Iubitului Său Fiu“.
Aprigul pastor și-a cam slăbit activitatea, a mai trecut apoi și vremea și l-au cam lăsat puterile. Mai păstorea pe câte cineva care venea prin gospodăria lui, cu nostalgia bicicletelor de altădată, spunându-i că îi vor veni nepoții în vacanță și că dacă nu poate el să „rezolve“ de încă două biciclete. Iar spre sfârșitul vieții lui, părintele din satul cu bicicliști l-a căutat și l-a întrebat dacă nu vrea să se împace cu Hristos și cu Biserica, însă acesta, până în ultima clipă, a refuzat. Și astfel, a coborât, probabil, singur, în chinurile veșnice și în focul iadului cu care pe toți i-a speriat.
Și iar se adeverește că a fi cu adevărat român înseamnă a fi ortodox.