Atunci când, obosit, un om de afaceri sau un călător deschide uşa camerei de hotel, păşeşte într-un univers virtual identic, fie că a plătit sutele de euro la Marriott-ul din piaţa centrală, fie cei zece sau cincisprezece pentru motelul aflat pe marginea autostrăzii. Patul aranjat la linie, veioza, televizorul, telecomanda, dulapul de haine cu două umeraşe şi o pereche de papuci de unică folosinţă, etajera în care se află o biblie cu coperte negre, baia cu cabina de duş, toaleta şi chiuveta pe care sunt înşirate două săpunuri în miniatură, un capişon din plastic pentru protejarea părului şi două pahare, un univers de câţiva metri pătraţi. Călătorul intră şi se aşează pe fotoliu – de care uitasem să amintesc – aprinde televizorul, după care îşi aruncă hainele peste tot şi după un duş scurt se trânteşte în pat şi moţăie butonând telecomanda cu mişcări automate. Deschide apoi sertarul etajerei şi răsfoieşte, tot la fel de automat, Biblia cu foi subţiri editată de o societate biblică cu sediul prin Occident. Ce îi inspiră acestui oaspete de o noapte, poate la fel de lipsit de chip ca şi camera în care se află, o carte banală, pe care a mai văzut-o poate de zeci de ori, în biblioteca de acasă, pe noptiera bunicii sau în librării, în mâna preotului la biserică sau a predicatorului itinerant în piaţa publică? Dezgust şi neîncredere. Basme din vremuri de demult. Sau poate obiect sacru, de care evită să se atingă, spunându-şi pentru încă o dată că o să se apuce cândva să o citească, pentru a afla tainele transcendentului. Într-un final o aşează la loc în sertarul de unde a luat-o, sau poate că lecturează din nou, pentru a nu-ştiu-câta oară, primele versete: „Cartea Genezei sau Facerea. 1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol…”, la fel ca el, înfăşurat în halatul de baie flaușat. Dimineaţa deja concurează cu lumina veiozei cu abajur de hârtie.

Algoritmi

Departe de veacurile în care Biblia scrisă în buchii chirilice era păstrată în ştergar lângă icoană şi valora o avere, fiind lăsată moştenire de-a lungul generaţiilor, cartea prin care se identifică întemeierea civilizaţiei occidentale e pe cât de atotprezentă, pe atât de rar citită – uneori de unii creştini evlavioşi sau alteori de către unii teologi de carieră, tentați să o transforme în obiect de studiu, sau mai rău, de disecție. Studiată cu metodă, cu un scop anume. Mai rar ca document cultural. Şi mult mai rar ca o saga palpitantă de câteva mii de pagini şi cu final, desigur, apocaliptic. Aşa se face că în teologie, această logie despre transcendent, se vorbeşte despre metoda de citire şi interpretare a Bibliei. De fapt nu de o metodă, ci de mai multe.

Metoda reprezintă calea de urmat în orice demers ştiinţific, pentru a se ajunge la o interpretare obiectivă, valabilă pentru întreaga umanitate. Teologia modernă, aceea de şcoală superioară, este un domeniu de cercetare cu un grad ridicat de dificultate. Problemele de prim rang sunt acelea de a încerca nici mai mult nici mai puţin să se definească procesele spirituale, în mare transcendente, pe baza unuia sau mai multor manuale. Deja puţin după inventarea tiparului, au apărut şi primele reguli, primii paşi  exacţi, care pot fi învăţaţi, în ştiinţa interpretării biblice, numită exegeză. De fapt anumite linii de interpretare existau cu mult înainte, din primele secole creştine, când apăruseră şcoala alegoristă de la Alexandria şi şcoala de interpretare literală de la Antiohia. În secolele ce au urmat, Biblia s-a interpretat pur şi simplu acceptând cele spuse de autorităţile bisericeşti de credinţă, adică Sfinţii Părinţi. Desigur, aceştia nu aveau cum să fie întru totul obiectivi, ci practicau o teologie contextuală, o interpretare aplicabilă în viaţa cotidiană. Teologia protestantă a adoptat în zorii modernismului principiul sola scriptura, considerând că Biblia se interpretează prin ea însăşi, fiindcă Duhul Sfânt luminează pe cititor. Numai că s-a putut vedea la scurtă vreme că ori există mai multe duhuri, ori nu toţi cititorii sunt luminaţi. Aşa s-a ajuns la clasica metodă ştiinţifică de interpretare cunoscută sub numele de istorico-critică. Istorică, fiindcă încerca să descopere adevărul efectuând cercetări asemenea arheologilor în cultura, civilizaţia şi mentalitatea autorilor biblici, iar critică, pentru că datele erau supuse unui examen riguros, în urma căruia era cântărită corectitudinea informaţiei. 

Metoda istorico-critică, de şcoală, este un algoritm aproape matematic, care tratează Biblia însă prin ochii filologului. Demersul acestei metode teologice este un program mai degrabă istorico-literar decât teologic, urmând patru paşi. Primul este critica textuală, prin care se doreşte stabilirea cât mai exactă a textului biblic original, pe baza celor mai vechi şi mai credibile manuscrise. Această critică a apărut fiindcă uneori manuscrisele vechi biblice nu coincideau întru totul, iar diferenţele de text trebuiau cântărite. Al doilea pas este critica literară, prin care se încearcă să se reconstruiască ipoteticul „text original”, separându-l de ceea ce ar putea fi suspectate a fi interpolări mai târzii. Un exemplu clasic este istoria din Ioan 8 despre femeia desfrânată, pe care un grup de bărbaţi furioşi au adus-o înaintea Domnului Iisus, cerându-i să o condamne la moarte prin lapidare. Această povestire, atât de iubită în scrierile omiletice de la noi, este însă întâlnită abia într-un manuscris din secolul al optulea. Aşadar, este ea originală, sau o interpolare? Așa ar gândi un biblicist ce urmează metoda istorico-critică. Al treilea pas este critica formei. Prin el se analizează limbajul biblic, pe baza căruia sunt stabilite atât micro-genurile literare (istorii minunate, parabole, dialoguri) cât şi macro-genurile (evanghelii, epistole, scrieri profetice) folosite de autorii textelor biblice, pentru ca în final, prin pasul al patrulea, critica redacţiei, să se interpreteze geneza textului, ipotetica naștere a lui. Cunoştinţele despre istoria Israelului, a Orientului antic şi a Imperiului Roman, precum şi a limbilor vechi sunt deosebit de relevante pentru înţelegerea naşterii Bibliei.

Metoda istorico-critică nu prea mai are însă de a face cu cercetarea textului Sfintei Scripturi la nivel existenţial. Mai degrabă, pe baza acestei examinări atente se urmăreşte reconstituirea presupusului creştinism primar, considerat în lumea protestantă ca fiind singurul valabil. În urma procedeelor de mai sus, textul biblic suferă transformări atât de mari, integritatea sa este puternic zdruncinată şi cu greu se mai poate vorbi despre o coerenţă în ceea ce priveşte mesajul teologic al Sfintei Scripturi. Biblia este văzută ca o simplă colecţie de scrieri ca oricare alta, un document istoric al unor vremuri de demult, însă cu destul de puţină aplicabilitate în concret şi interesantă mai degrabă pentru istorici. Într-o asemenea cheie de interpretare nici nu e de mirare că – cel puțin în Occident, unde exista odinioară tradiția citirii Bibliei nu duminica și de sărbători la biserică, ci acasă - – a ajuns să fie cercetată azi aproape numai de „teologii de meserie”. E ca şi cum ai încerca să faci un comentariu literar la romanele lui Marquez, Kafka şi Camus, interzicându-ţi delectarea din universurile închise în litere de nişte genii.

Semne

Pe la mijlocul secolului trecut a avut loc printre filosofii și filologii din Occident o mişcare numită linguistic turn. Ea îşi propunea să schimbe modul de a citi. Literatura, filosofia, teologia, toate sunt falimentare atunci când li se aplică zăbala obiectivităţii, fiindcă obiectivitatea este ea însăşi un demers uman, imperfect. Domeniul ştiinţelor umane poate fi cu greu închis în limitele stricte şi pentru faptul că mentalităţile umane diferă de-a lungul timpului și spațiului. Ceea ce odinioară era important îşi poate pierde centralitatea, în timp ce altceva, înainte neluat în seamă, devine însăşi cheia existenţei. Un asemenea deziderat, odinioară ignorat, este libertatea de gândire, astăzi un fel de „must be” al societăţii  apusene. 

Tocmai pe baza acestei libertăţi, în domeniul exegezei biblice apusene au apărut alte metode de cercetare. Exegeza post-colonială, foarte populară în statele tinere din Africa, America şi Asia de exemplu, se focalizează pe Biblie înţelegând-o ca manifest împotriva opresiunii marilor puteri. Exegeza feministă, populară mai ales în Europa şi SUA postmodernă, propune noi chei de interpretare la pasaje considerate misogine sau cel puţin lipsite de corectitudine politică. Aceste exegeze au meritul de a fi contextuale, aplicabile concret, dar şi dezavantajul de a fi unilaterale, de a nu putea fi acceptate de toată lumea. 

O altă formă de exegeză, împrumutând concepte din ştiinţele literaturii, este metoda semiotico-critică. Semiotică, pentru că se focalizează pe cuvinte şi sintagme ca „semne”, ca mijloace de comunicare, iar critică, pentru că încearcă să valorifice asocierea de semne într-un context, după anumite reguli minime. Dacă metoda istorico-critică avea în vedere istoria dezvoltării textului biblic, metoda semiotico-critică este orientată pe teoria comunicării. Scopul cercetării nu mai este acela de a reconstrui universul creştinismului primar, ci mai degrabă acela de a înţelege ce anume comunică textul biblic fiecărui cititor: atât la momentul scrierii, cât și de-a lungul timpului, dar mai ales pentru cel care îl citeşte azi.

Pentru exegeza semiotico-critică, fiecare cuvânt al unui text reprezintă un semn folosit în comunicare, acesta având un sens numai în legătură cu alte semne. Întotdeauna se vorbeşte despre un semn asociat unei realităţi pe care el o defineşte (obiect) şi unui interpret. Triada obiect-semn-interpret, împrumutată din teoriile de comunicare ale lui Saussure, Derrida şi Umberto Eco este fundamentală în toate procesele de comunicare, de altfel imposibile fără semne şi fără relaţii.

Evitând arheologia istorică, biblică sau culturală, exegeza semiotică face abstracţie de istoria dezvoltării textului şi parţial chiar de intenţia autorului. Urmând teoriilor literare noi, se presupune dintru început existenţa mai multor interpretări posibile. Lectura unui text nu este niciodată un act pasiv, omul nu este şi nu poate fi robot. Avem de a face în actul citirii cu un proces interactiv, care necesită cooperarea cititorului. Citirea e o re-creaţie. În lectură se întâlnesc universul autorului cu cel al cititorului, are loc mai mult decât un schimb de informaţii. Gustul lecturii este cu atât mai mare, cu cât se suspendă mai mult semnul întrebării cu privire realitatea, credibilitatea sau veridicitatea celor relatate. Cititorul, care se vrea uneori şi exeget nu trebuie să ignore neobişnuitul, iar astfel efecte produse asupra lui, prin acceptarea lumii descrise de acel text, sunt din cele mai diverse. 

Această nouă metodă, care este tot o cale de urmat în interpretare (în greceşte methodos), propune trei paşi de urmat. Primul este intratextualitatea şi prin el se urmăreşte stabilirea sensului unei informaţii în interiorul unui „microtext”, a unui text mic. Se identifică tipul acţiunii, a caracteristicii eroilor descrişi, precum şi  a conexiunilor dintre aceştia, prin recursul la procedee sintagmatice, sintactice şi pragmatice. Pentru început istorioara este înţeleasă în sine, fără a se face apel la universul de cunoştinţe pe care îl posedăm deja. Abia în pasul al doilea, intertextualitatea, se porneşte de la premisa că orice text se află întotdeauna în relaţie cu alte texte. Două texte conectate capătă un alt înţeles decât dacă ar fi fost analizate separat. Spre exemplu, profeţiile citate în Evanghelia după Marcu fac trimitere la prorocul Isaia, astfel încât se constată coerenţa şi continuitatea de idei între scrierile Vechiului Testament ca prorocie şi cele ale Noului Testament, ca împlinire. În cele din urmă, interpretarea extra-textuală sau inter-medială adaugă exegezei elementele non-verbale descrise de un text, stabilind cum anume pot schimba acestea înţelesul citirii.

Metoda semiotică are în esenţă scopul de a-l iniţia pe cititor puţin câte puţin în tainele lecturii. El nu are nevoie de manuale introductive, enciclopedii şi cursuri, ci doar de stăpânirea exerciţiului citirii. Desigur, cunoştinţele ştiinţifice sunt importante, dar ele vin mai târziu, ca lămuriri ori extensii ale „romanului”.

În esenţă noi gândim intratextual şi intermedial, în conexiuni aproape infinite. Ceea ce se urmăreşte prin analiza semiotico-critică este constatarea efectului pe care îl produce un text asupra unui cititor. Unui teolog versat, citirea primului capitol din Geneză îi deschide un univers familiar, evocat deseori şi care nu îl scandalizează prin incongruenţa dintre datele sale şi cele oferite de ştiinţele naturale. Unui cititor cu totul nefamiliarizat, textul îi poate spune fie că Dumnezeu a creat toate din iubire şi a înzestrat lumea cu o frumuseţe tainică, fie că nişte oameni au încercat, acum câteva mii de ani să îşi explice originea lumii. Desigur, acestea sunt numai două dintre efectele pe care le produc asupra cititorului un text vechi, străin, scris într-o limbă care nu se mai vorbeşte astăzi. Un alt cititor s-ar scandaliza numai la vederea crucii de pe copertă şi va acuza pe proprietarul hotelului de tentativă de prozelitism. 

Biblia, un roman de aventuri

Lectura Bibliei, ca şi orice lectură, implică universuri diferite. Călătorul obosit din hotel se poate opri deja din lectură, cufundându-se în adâncul viselor pe când citeşte cuvintele „întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Poate că va apuca să-şi plimbe privirea şi peste versetul al treilea: „Şi a zis Dumnezeu: să fie lumină!” şi interesat de Creatorul luminii va ajunge până la capitolul doi, unde se vorbeşte despre Adam şi Eva. La capitolul al treilea are deja intriga (mușcarea din fructul oprit), la patru are de a face cu un roman poliţist (Cain și Abel), iar la cinci e deja saga (Genealogia lui Adam). La capitolul 11 e manual de arhitectură (Turnul Babel), iar la 12 roman de călătorie (Plecarea lui Avraam către țara promisă). Cu siguranţă că, oricât de prins ar fi în lectură, cititorul nu va reuşi nici măcar într-o săptămână, vrăjit şi nedormind, să ajungă la coperta cealaltă, unde îl aşteaptă o bătălie stelară (Apocalipsa). Dar o lectură bună se citeşte cu porţia, din mai multe bucăţi. Iar universul cărţii cu foiţe aproape transparente poate să îl prindă pe cititor, introducându-l în tainele de dincolo, dacă reuşeşte la un moment dat să închidă televizorul şi să îşi învingă somnul în ceasul zorilor.