Text și context

Cuvântul cheie al Evangheliei din ziua Schimbării la Față este cel de „lumină”. Episodul e unul clar delimitat de repere spațiale. Nici cele temporale nu lipsesc, deși nu sunt chiar atât de precise. Tabor e locul în care se va produce momentul central al narațiunii. La șase zile după un moment ce marchează una dintre disputele Mântuitorului cu fariseii. Vom vedea, ulterior, de ce era nevoie de un munte și nu vom putea decât să bănuim de ce, din toată ceata celor doisprezece, doar Petru, Iacov și Ioan se vor număra între norocoșii chemați să asiste la cele petrecute. 

Schimbarea la Față

Pentru relieful Țării Sfinte, Taborul e un munte înalt. Cei 575 de metri care definesc altitudinea sa maximă nu reprezintă, totuși, pentru o țară ca România, o culme demnă de o altfel de denumire decât cea de podiș. Modul în care e amplasat în câmpia galileeană îi dă, totuși, un aspect și o anvergură aparte. Hristos îl alege din motive practice. Are nevoie ca minunea care-L are în centru să se petreacă la înălțime. În fapt, în spatele acestei alegeri stă o metaforă frumoasă. Orice întâlnire cu Dumnezeu echivalează cu o urcare. Cu atât mai mult cea a Fiului. Întrucât ea va avea parte de asistență, cei trei se vor găsi, la propriu și la figurat, la înălțime. 

Odată ajunși pe culme, fața Lui se va transfigura. Va străluci ca soarele, iar hainele vor deveni albe ca lumina. Toate acestea, spre uimirea Apostolilor. Ba mai mult, două personalități importante ale istoriei Mântuirii își vor face apariția: Moise și Ilie. Se vor sfătui cu Învățătorul. Conținutul discuției rămâne secret. Nu era, probabil, folositor cititorilor să afle mai multe. Or poate că, uimiți de cele întâmplate, cei din asistență nu vor lua seama la cele ce se vor discuta.

Cele trei colibe

Un aspect important care va veni să marcheze dialogul îl reprezintă reacția lui Petru. Guralivul cetei Apostolilor nu-și poate ține gura nici de data aceasta. Intervine, bucuros și uimit de cele petrecute. Lasă ca din sufletul lui să se răsfrângă trăiri sincere: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. Perspectiva e frumoasă, întrucât are în centru altruismul celui care ia cuvântul. Ucenicul nu se mai gândește la el. Bucuria pe care i-o pricinuiește vederea celor trei e atât de mare, încât și-ar dori-o permanentizată. Fără a se mai gândi la alte aspecte. 

Mărturia

Ar fi fost interesant să vedem cum a primit Iisus constatarea petrină. Ea va fi, însă, întreruptă de un episod mult mai interesant. În timpul conversației, un nor puternic îi acoperă pe toți cei trei. Un glas Se aude de acolo. Cuvintele Lui reprezintă o frumoasă mărturie: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”. Efectul e unul puternic și imediat. Cei de față cad cu fața la pământ și sunt înfricoșați. Hristos Se apropie de ei, îi atinge și le alungă frica. „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi” sunt cuvintele Lui. Urmează, apoi, coborârea de pe munte. Una marcată de porunca Sa de a nu spune nimănui nimic cu privire la cele trăite, decât după Înviere. 

În loc de concluzii

Pericopa evanghelică de astăzi e una densă în conținut și mesaj. Îl familiarizează pe cititor cu chipul lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Îl revelează Apostolilor învăluit în lumină și sfătuindu-se cu Moise și Ilie, două chipuri de importanță primordială ale istoriei mântuirii lumii. Doi proroci. Apoi, aduce în atenție mărturia lui Petru. În ipostaza celui care și-ar dori permanentizată clipa, de dragul ei. Căci, precum se va vedea și mai târziu, corifeul cetei nu reușea încă să vadă dincolo de Golgota. Dimpotrivă, se încăpățâna să-și întoarcă privirea dinspre ea. Va înțelege cu adevărat profunzimea celor de care a avut parte pe Tabor după ce Viața va răsări din mormântul din Ghetsimani. 

Ulterior, vine să reliefeze mărturia Tatălui. Una care are valoare perenă. Părintele își recomandă Fiul și ne cere să-L ascultăm. Oare în ce măsură suntem noi capabili să îndeplinim această poruncă? Apostolii înșiși au avut momente de poticnire atunci când a venit vorba despre punerea ei în aplicare. Și, totuși, în ciuda sinuozităților și a anumitor aspecte ce definesc firea omenească, cu excepția lui Iuda, au reușit. Privind înspre exemplul lor, suntem și noi chemați să ne exersăm în ascultare. Să găsim puterea de a ne pune, aidoma lui Petru, pe ultimul loc în relația cu Domnul. Spre a-I lăsa Lui posibilitatea de a ne oferi postura de onoare. Căci, în bonomia și dragostea Lui, Dumnezeu copleșește tot, mereu. Îndrăzniți!