Primul verset pe care l-am iubit din Scriptură despre Apostoli este cel ales drept titlul editorialului nostru duhovnicesc. Mi-a luat ceva ani să înțeleg că sarea este privită nu doar ca un dar al gustului, cât mai ales ca o substanță vie, necesară conservării. Altfel spus Hristos îi desemnează drept cei care țin vii cuvintele Sale și acolo unde se simte nevoia le dăruiește gustul necesar locului. Pentru fiecare punct de geografie, un gust cultural pe măsură. Priviți din perspectiva unor cristale de sare, propovăduirea celor doi Apostoli rămâne vie. Dăruiește informație, dar și profil de formare duhovnicească omului modern ca și celui de odinioară. Să privim împreună câteva rostiri. Sfântul Apostol Petru Îl mărturisește pe Iisus Hristos astfel: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16), iar exegeții ne spun că mai avem alte două mărturisiri importante ale Sfântului Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice.” (Ioan 6, 68) și  „Dumnezeu L-a făcut Domn și Hristos pe acest Iisus.” (Faptele Apostolilor 2, 36). Puține cuvinte, dar ele ne arată limpede că pentru Sfântul Petru, Iisus este Hristosul/ Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Domnul și Izvorul vieții veșnice. Nu pare vorbăreț, dar cuvintele lui sunt fundamentale pentru vindecarea unora de mesianisme obscene. 

Sfântul Apostol Pavel ne dăruiește ceva mai multe cuvinte în ce privește identitatea lui Iisus Hristos. Pentru Pavel, Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, trimis în lume pentru mântuirea oamenilor. El este Domnul, Mântuitorul, Cel răstignit și înviat. Ideile centrale ale propovăduirii sale sunt că Hristos a murit pentru păcatele noastre – „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi.” (I Corinteni 15, 3),  Hristos a înviat – Învierea este temelia credinței creștine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră.” (I Corinteni 15, 17) și că Hristos este Domnul căci Pavel Îl mărturisește pe Iisus ca Domn: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt.” (I Corinteni 12, 3). În viziunea sa, Omul este îndreptățit prin credință, nu doar prin faptele Legii: „Omul se îndreptează prin credință, fără faptele Legii.” (Romani 3, 28). Din tot ce a scrie Pavel mie, personal, îmi place una din mărturisirile sale care, cred eu, exprimă întreaga sa hristologie: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2, 20). Altfel spus la Sfântul Pavel, Iisus Hristos este centrul credinței, Fiul lui Dumnezeu, Domnul înviat, prin care omul primește iertare, har și viață veșnică.

Din acest mod de a-L privi pe Hristos s-a născut mărturia lor despre Sfintele Taine. Pentru Petru adevărul că „Botezul… vă mântuiește acum”, nu e privit ca o simplă spălare trupească, ci ca răspuns al conștiinței curate către Dumnezeu, „prin învierea lui Iisus Hristos” scrie el în I Petru 3, 21. Despre viața sacramentală în sens mai larg, Petru arată scopul ei cu simplitate. Omul devine „părtaș dumnezeieștii firi” (II Petru 1, 4). Ceea ce reținem de la el ca fiind prețios vieții Bisericești este ideea de preoție duhovnicească a credincioșilor: „pietre vii… preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești” (I Petru 2, 5). Cred că putem afirma liniștiți că la Sfântul Petru, Sfintele Taine nu sunt simple simboluri, ci lucrări ale harului prin care omul intră în viața lui Hristos, este curățit, sfințit și unit cu Dumnezeu. Sfântul Pavel, mai „vorbăreț”, ne oferă temeiuri pentru Taine și scurte exegeze duhovnicești pentru înțelegerea lor. Sfântul Pavel vorbește despre Sfintele Taine mai ales ca despre lucrări ale lui Hristos în Biserică. Astfel Botezul este unire cu moartea și Învierea lui Hristos: „Câți în Hristos ne-am botezat, în moartea Lui ne-am botezat” (Romani 6, 3-4; Galateni 3, 27), iar Mirungerea este prezentată ca pecete a Duhului Sfânt, credincioșii sunt „pecetluiți” cu Duhul (II Corinteni 1, 21-22; Efeseni 1, 13.). Despre Taina Euharistiei descoperim cum insistă pe adevărul conform căruia aveam de a face, Împărtășanie,  cu o împărtășire reală cu Trupul și Sângele Domnului căci scrie el: „Paharul binecuvântării… nu este oare împărtășirea cu Sângele lui Hristos?” (I Corinteni 10, 16; 11, 23-29). Tot de la el avem știința că Preoția așază pe slujitori în ierarhia iconomilor tainelor lui Dumnezeu: „Așa să ne socotească pe noi omul: slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1; II Timotei 1, 6), iar Cununia este văzută ca legătura soț-soție ce oglindește în realitatea iubirii familiare icoana unirii Hristos–Biserică căci, zice el, „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32). În teologia propovăduiri lui Pavel vedem Spovedania, Taină a pocăinței drept împăcarea cu Dumnezeu prin slujirea Bisericii (II Corinteni 5, 18-20). În ce privește Maslul, el este legat de lucrarea vindecării și nu trebuie uitat că Pavel amintește harismele vindecărilor și grija pentru cei bolnavi (I Corinteni 12, 9, 28; I Timotei 5, 23). Și pentru Sfântul Pavel, Tainele nu sunt simple simboluri, ci participare reală la viața lui Hristos prin Duhul Sfânt, în Biserică.

Hristos-Taine-viață în Duh. Amândoi fundamentează parcă o teologie nouă, o punte dinspre Crucea lui Hristos spre timpul nostru. Lor le aparțin și primele „descrieri” teologice ale Bisericii. Să primim împreună textele mărturiei lor. Petru descrie Biserica nu ca pe o clădire, ci ca pe o comunitate vie a credincioșilor uniți în Hristos. El spune: „Căci erați ca niște oi rătăcite, dar acum v-ați întors la Păstorul și Episcopul sufletelor voastre.” (I Petru 2, 25). Arătând că Hristos este adevăratul Păstor al Bisericii. Un alt pasaj important este: „Mai presus de toate, să aveți între voi dragoste stăruitoare, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate.” (I Petru 4, 8).  Prin aceasta, Petru arată că viața Bisericii se întemeiază pe dragoste, slujire și unitate. De asemenea, în Evanghelia după Matei, Hristos îi spune lui Petru: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18). Acest verset a fost interpretat diferit de-a lungul istoriei creștine: în tradiția catolică este văzut ca temei al primatului lui Petru, iar în tradiția ortodoxă accentul cade, firesc, aș îndrăzni să spun, pe mărturisirea de credință a lui Petru, „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, ca temelie a Bisericii.

Sfântul Pavel descrie Biserica mai ales ca: Trupul lui Hristos – Hristos este Capul, iar credincioșii sunt mădulare unite între ele: „Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 27) și Templul lui Dumnezeu – comunitatea credincioșilor este locul prezenței Duhului Sfânt: „Voi sunteți templul lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 16). Este realmente inspirat când numește Biserica Mireasa lui Hristos, în Efeseni 5, text în care compară iubirea lui Hristos pentru Biserică cu iubirea jertfelnică a soțului pentru soție. În linia pastoralei între popoare ale idolatriei, dar și ale ordinii romane, Pavel insistă pe imaginea Bisericii ca Popor unit în Hristos căci, în opțiunea lui de exprimare misionară, în Biserică sunt depășite diferențele etnice, sociale și religioase: „toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Pentru Sfântul Pavel, așadar, Biserica nu este doar o instituție, ci o comuniune vie în Hristos, animată de Duhul Sfânt, chemată la unitate, sfințenie și iubire.

Poate că așa, înșirând textele și reflectarea lor în viața mărturiei noastre de astăzi înțelegem mai adânc de ce Apostolia e și o chestiune de conservare a adevărurilor de credință nu doar de vestire a lor. Uneori furați de imaginea noutății, care să șocheze audiența, suntem porniți să uităm distincția în adevăr pe care o propune Hristos prin Ucenicii Săi autentificați de duh și jertfă. Nici Pavel și nici Petru nu sunt niște oameni comozi. Nici ei ca atare, dar nici comunităților lor. Pentru că orice învățător în Duhul Sfânt naște duhurile „opoziției” și vedem acesta în descrierea vieții lor. O viață deloc ușoară și fără nimic din confortul pe care ni-l cultivăm astăzi în creștinismul nostru adiacent parcă Evangheliei. E limpede că nu pierd timpul cu dialoguri pe seama știrilor din cetate, că se concentrează constant și luminos pe vestirea Evangheliei. Trebuie să revedem împreună cu ei iconologia misiunii. Din linia întâi a Apostoliei. 

Misiunea creștină la Sfinții Apostoli Petru și Pavel este definită ca vestirea aceleiași Evanghelii, a mântuirii și a iubirii lui Hristos, adaptată însă la comunitățile țintă, diferite, prin strategii misionare complementare. Deși aveau firi, origini și culturi total diferite, cei doi corifei au pus bazele universalității Bisericii prin unitate în diversitate. Sfântul Petru a primit misiunea de a fi pilonul central în rândul iudeilor (Ierusalim și diaspora evreiască). El aduce în prim-plan Evanghelizarea circumciziei prin care S-a adresat cu precădere poporului Israel, legând direct viața lui Iisus de profețiile Vechiului Testament. Misiunea sa s-a bazat pe autoritatea de martor ocular al Învierii și pe rolul de lider/ purtător de cuvânt al celor doisprezece ucenici. Prin viziunea de la Iope și botezul sutașului Corneliu, el a validat teologic faptul că mântuirea este accesibilă tuturor oamenilor, nu doar evreilor. Sfântul Pavel este definit ca „Apostolul Neamurilor”, extinzând creștinismul dincolo de granițele culturale iudaice. El aduce în prim-plan ceea ce am putea numi astăzi Evanghelizarea inculturată. El a adaptat mesajul creștin pentru păgâni, filosofi greci și cetățeni romani. În Atena, de exemplu, a pornit de la altarul „Dumnezeului necunoscut”. Tot el este cel care a privit misiunea prin prisma a fondarea și organizarea de comunități. Nu avem a uita niciodată că Apostolul a efectuat călătorii misionare vaste în Asia Mică și Europa, înființând primele nuclee bisericești urbane (mitropolii). Acestui gânditor excepțional îi datorăm teologizarea credinței. Misiunea sa a avut o puternică componentă doctrinară, fixată prin cele 14 Epistole, în care explică mântuirea prin credință și har. 

Dacă ar fi să descoperim planul comun al gândiri lor în misiologie reținem dintâi hristocentrismul care constituie nucleul dur al propovăduirii ambilor apostoli. Forța doctrinară a propovăduirii lor a fost Crucea și Învierea lui Hristos. Practic ei ne propun sinteza gândirii lor misiologice la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (anul 49/50 d.Hr.). Cei doi au agreat că păgânii care trec la creștinism nu trebuie obligați să respecte legea mozaică (tăierea împrejur), consfințind caracterul universal al misiunii. Dar mărturia supremă a teologiei lor misionare s-a pecetluit prin martiriu la Roma, în timpul persecuției împăratului Nero (în jurul anului 67 d.Hr.).

Parcurgând toate aceste contribuții la Taina Bisericii înțelegem de ce Biserica îi cinstește cu un praznic comun și atât de înălțător? Fiecare zi ne apropie, sper, de adevărata lor icoană. De Apostoli, sare a pământului și cerului deopotrivă.